Votometru

Până una-alta ne putem antrena pe site-ul mediafax.ro AICI

Acesta este un sondaj pentru utilizatorii www.mediafax.ro.
Rezultatele nu au relevanta statistica si nu sunt reprezentative la nivel national.

M-am hotărât să demisionez

Subsemnatul, vă aduc la cunoştinţă hotărârea irevocabilă de a demisiona oficial din funcţia de ADULT pe care o deţin acum abuziv.

După o analiză detaliată a situaţiei, m-am hotărât să mă retrag şi să preiau atribuţiile unui copil de şase ani, cu toate drepturile şi îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunţat cu prea mare uşurinţă.

Vreau să desenez cu cretă colorată pe strada unde locuiesc, atunci când trec oameni maturi şi importanţi spre serviciu, şi să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu mânuţele şi traficul care îi aşteaptă.
Vreau să fiu mândru de trotineta mea cea roşie, fără să mă intereseze cât costă asigurarea pe anul viitor.
Vreau să cred sincer că bomboanele Tic-tac sunt mai bune decât banii, pentru că le poţi mânca.
Vreau să stau întins la umbra unui copac, cu un pahar de limonada în mână şi cu ochii la norii pufoşi care aleargă pe cer, întrebându-mă cu uimire de ce adulţii nu fac la fel.
Vreau să mă întorc în trecut, la vremurile când viaţa era simplă, atunci când tot ce ştiam se rezuma la cele şapte culori, cinci poezii, zece cifre şi vocea mamei care mă chemă la masă când nu îmi era foame.
Vreau înapoi, atunci când nu îmi pasa de cât de puţine lucruri ştiam, pentru că nici nu ştiam cât de puţine ştiam.
Vreau să cred, ca odinioară, că totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpăra cu preţul unei îngheţate la pahar.
M-am maturizat prea mult şi nici nu mai ştiu când m-am trezit mare. A fost cu siguranţă un abuz şi îmi cer iertare.
Am ajuns astfel să aflu ceea ce nu ar fi trebuit: războaie şi purificării etnice, copii abuzaţi şi copii murind de foame, divorţuri, droguri în licee, prostituţie, justiţie coruptă, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, fraţi învrăjbiţi fără bani, ura, bârfă.
Am aflat despre materialism nedialectic şi mame denaturate, care îşi vând copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de bărbaţi, pentru un televizor de ocazie.
Ce s-a întâmplat cu timpul când aveam impresia că moartea este un concept de poveste, că doar împăraţii bătrâni mor ca să facă loc pe tron prinţilor tineri, căsătoriţi cu prinţese câştigate în urma ultimei zmeiade?
Unde sunt anii când mi se părea că tot ce ţi se putea întâmpla mai rău în lume era să nu fii ales în echipa lui Jenică repetentul, atunci când jucam fotbal în curtea şcolii?
Vreau să mă reîntorc la vremea când toţi copiii citeau cărţi folositoare, când muzica era neotrăvită, când televiziunea era pentru ştiri şi emisiuni de familie, fără sex explicit şi violenţă implicită la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripeţiile echipajului “Speranţei”, navigând cu “Toate pânzele sus” şi pe mama citindu-mi despre Iosif şi fraţii săi.
Ce bine era când credeam, în naivitatea mea, că toată lumea din jur este fericită deoarece eu eram fericit!

Promit solemn că, imediat ce o să-mi reiau atribuţiile de copil, o să-mi petrec după-amiezile căţărându-mă în copaci, călărind bicicleta vărului Cristi şi citind Robinson Crusoe, ascuns în coliba înjghebată din ramuri şi frunze de fag, în spatele grădinii.

Îmi iau angajamentul că nu o să îmi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apă, gunoi, cablu Tv şi Internet, asigurări pentru maşini, asigurări de sănătate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netăiată, computerul virusat şi faptul că maşina a început să vrea la mecanic.

Vă asigur că nu o să fiu pus în încurcătură atunci când o să fiu întrebat: “Ce-o să te faci când o să creşti mare?”, deoarece acum ştiu: vreau să fiu COPIL.

Gata cu plecatul la serviciu când ar trebui să dorm şi să-l visez pe Florin Piersic – Harap Alb, gata cu ştirile despre terorişti, bombe şi căderi de avioane. Gata cu bârfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserică, gata cu hernia de disc, păr grizonat, ochelari pierduţi, medicamente scumpe şi dinţi de porţelan.

Gata, stop, cedez! Demisionez din funcţia de ADULT. Vreau să cred în sinceritatea zâmbetelor, nobleţea vorbelor, o lume a cuvântului dat şi respectat, a dreptăţii, a păcii, a viselor împlinite, a imaginaţiei înnobilate, a îngerilor buni şi a omului după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu.

Vreau să am iarăşi şase ani şi jumătate. Fiţi voi mari şi importanţi, şi ocupaţi, şi îngrijoraţi. Eu vreau să cresc MIC!

VIA la trecut punct ro

Iadul, da sau nu?

Despre viaţa veşnică (rai, iad) de-a lungul veacurilor s-a vorbit, scris şi reprezentat grafic enorm de mult. De fapt sunt subiecte prea importante ca să nu fie reluate chiar în mod amplu de fiecare generaţie de teologi şi nu numai. Recent s-a desfăşurat la Universitatea Catolică din Milano o reuniune de studiu având ca temă „Iadul”, Infernul. În centrul atenţiei s-a aflat întrebarea dacă este posibil de conceput existenţa reală a unei condamnări veşnice având vedere că îndurarea divină este nemărginită. Punctul de plecare al simpozionului a fost constatarea că chiar şi în predici se vorbeşte tot mai puţin despre Iad. Desigur, fără a rezolva exhaustiv chestiunea, cel puţin ea a fost adusă în actualitate.

În acest sens, redacţia centrală Radio Vatican l-a contactat pe unul dintre participanţi, pe mons. Giacomo Canobbio, profesor de Teologie sistematică la Facultatea de teologie a Italiei Septentrionale, şi l-a întrebat care este motivul unei atari situaţii:

• Părerea mea este că raţiunile sunt două. Prima este accentul pus pe milostivirea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este cu adevărat milostiv şi a manifestat aceasta în istoria lui Isus, cum se poate imagina că ar putea exista o osândă definitivă pentru cineva? A doua raţiune, cred că stă în faptul că se reţin imaginile tipice, poate vechi de acum, prin care se descria Infernul, în faţa unei concepţii ştiinţifice despre lume. Însă, punând împreună cele două raţiuni se ajunge la a înţelege cum de există o anumită reţinere de a vorbi despre Iad. Puţin şi pentru că în mentalitatea dominantă există nevoia doar de gratificare şi nu de evaluare a faptelor proprii.

Unul din punctele centrale ale aşa-zisei „teologii despre Iad şi Rai”, consistă în faptul de a aminti că sunt posibilităţi deschise libertăţii şi responsabilităţii noastre. Poate, explicând bine această idee s-ar putea oarecum contrasta această uitare a Iadului?

• Din partea lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că există oferta milostivirii, în caz contrar Isus Cristos nu ar fi: Isus Cristos este chipul îndurător, milostiv al lui Dumnezeu care a apărut în istorie. Însă, în faţa acestui chip plin de îndurare persoana, omul trebuie să se decidă. Dacă s-ar considera că oricum Dumnezeu vrea ca toţi să se salveze cu orice preţ, independent de voinţa omului, nu ar mai exista responsabilitate pentru persoana umană, atât în mântuirea cât şi în eşecul existenţei sale. Dumnezeu vrea interlocutori, parteneri de dialog iar persoana umană se pune pe sine în joc în faţa milostivirii lui Dumnezeu. În ultima analiză, sunt eu care decid în faţa unei oferte de îndurare, dacă să o primesc sau nu.

Însă, sub aspect teologic, nu se poate exclude ca harul, milostivirea lui Dumnezeu să se opună acestei alegeri de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu…

• Desigur. Noi nu putem preciza dacă în faţa milostivirii lui Dumnezeu cineva a opus refuzul său: nu putem spune aceasta, nici noi şi nici Biserica, care nu întâmplător poate beatifica, canoniza – proclama fericiţi şi sfinţi, dar nu poate niciodată declara că o persoană sau alta este în Iad. – pentru a folosi limbajul obişnuit – întrucât misiunea Bisericii este simplu aceea de a vesti Evanghelia mântuirii. Dar dacă noi am înlătura posibilitatea unei persoane de a refuza milostivirea lui Dumnezeu, atunci am distruge ceea ce este mai original în persoana umană, adică libertatea şi posibilitatea de a dispune de sine.

Deci, este licit, e permis să sperăm pentru toţi mântuirea?

• Aş zice că tocmai acesta este mesajul creştin! A spera pentru toţi nu vrea să spună: deci, toţi se mântuiesc. Înseamnă că atitudinea mea de creştin care a cunoscut îndurarea lui Dumnezeu, ar vrea să împartă cu alţii dorinţa lui Dumnezeu de a-i mântui pe toţi. De altfel, în Evanghelia după Matei există un pasaj foarte interesant, în capitolul XVIII, unde Isus arată câteva atitudini de asumat faţă de cine a greşit, spune: „Tatăl vostru care este în ceruri nu vrea să piardă pe nici unul dintre aceştia mai mici”. Iată: aceasta este atitudinea creştină.

Sursa: Radio Vatican

Nu ai timp?

Îi auzim pe mulţi în jurul nostru plângându-se şi văicărindu-se că nu mai au timp, că nu le mai ajung zilele şi săptămânile, sunt din ce în ce mai agitaţi şi super ocupaţi; ba chiar te privesc cu un oarecare aer de superioritate că ţie-matale nu îţi pasă ca noi şi nu eşti agitat într-o lume “a dinamismului”. (Deci vai-vai! ). Însă fiecare îşi are modul personal de gestiune al timpului şi produce în funcţie de abilităţile personale. Unii lucrează la o chestie mai mult timp, alţii o fac mai repede.

Ok. Ce bine că există … sfaturi de a-ţi canaliza timpul în aşa fel încât să-ţi poţi acoperi cele propuse dacă întâi de toate eşti ordonat (în gândire, acţiuni). Ideile ce urmează sunt de aici, dar am considerat că merită a fi aşternute şi în spaţiul meu nu numai pentru mine.

Articolul How To Find Time For… Everything! oferă 16 sfaturi utile. Deşi sună, nu e genul de literatură “n paşi pentru (puneţi aici orice, relaţii, viaţă, familie, carieră) excepţională”. Ştiu că nu există reţete, scurtături, dar e o bună sinteză de plecare.

01. Fiţi organizat: a căuta unde ai pus nu ştiu se poate solda periodic cu mult timp consumat inutil.
02. Separaţi spaţiul de lucru de orice alt spaţiu: cu alte cuvinte nu şi masă de socializare şi masă de lucru şi depozit temporar de cărţi.
03. Folosiţi instrumentele moderne de management ale timpului: este citat Remember the Milk, dar sunt atâtea altele. Personal mă ajut de Google Calendar; într-o vreme când am avut Nokia E51 mi-au prins excelent calendarul şi organizarea de pe acel telefon.
04. Fixaţi obiective.
05. Fixaţi termene limită: la români e mai greu? nu cred…
06. Plănuiţi din timp: sau cum spune Covey, nu mergeţi doar după urgenţe ci căutaţi să vă mutaţi în Cadranul II.
07. Stabiliţi-vă priorităţile: nu toate sarcinile au acelaşi nivel de urgenţă şi/sau de importanţă.
08. Delegaţi sarcini: nu pentru a scăpa de lucru .
09. Optimizaţi-vă procesul: împreună cu alte puncte de mai jos intră la “ascuţirea fierăstrăului”, cum spune acelaşi Covey.
10. Învăţaţi să spuneţi “nu”: mda, unii trebuie să înveţe să spună “da”, dar pentru cei serioşi a refuza e uneori o problemă dificilă (ce atrage un volum de muncă peste puteri).
11. Aflaţi când lucraţi cel mai bine: unii ziua, alţii (ca mine) seara-noaptea.
12. Fixaţi-vă un program regulat de lucru: normal.
13. Nu pierdeţi vremea: cu atâtea ispite… de câte ori vă verificaţi emailul pe oră, sau pe sfert de oră?
14. Evitaţi multitasking-ul (lucrul simultan la mai multe proiecte): nu că creierul nu ar suporta, pe perioade scurte.
15. Faceţi frecvent pauze: ştiţi doar că “pauzele dese, cheia marilor succese” – unii iubesc acest principiu şi o ţin într-o pauză generalizată.
16. Maintan: s-ar traduce prin auto-întreţinere? oricum, e tot la capitolul “ascuţirea fierăstrăului”.

Cine vrea mai mult, recomand şi Eficienţa în 7 trepte, negativ recenzată pe BookBlog.ro a lui Covey. Aşadar succes în gestionarea timpului personal!

Ce ascund românii

Azi (14 iulie) mi-am început ziua într-un mod mai optimist atât la nivelul meu ca individ, cât şi privind mentalitatea colectivă a societăţii în care respir şi trăiesc. Indiferent de realitatea în care mă aflu, continui să sper că … lucrurile se vor schimba în mai bine. Scriam pe blog chiar de mai multe ori că schimbarea ar trebui să vină mai întâi de la individ adică de la mine înspre mase. Degeaba vom aştepta un izbăvitor dacă noi nu vom începe să facem şi să trăim în aşa fel încât să schimbăm în bine plaiurile pe care ne ducem viaţa, veacul, zilele, orele, secundele.

Redau mai jos o parte din material, textul integral în găsiţi în ediţia de azi (14 iulie) a publicaţiei “Adevărul”.

Ce ascund românii

“Adevărul” 14 iulie 2009
Articol de: Florin Marin, George Rădulescu

Specialişti în psihologie, sociologie şi teologie explică faptul că nu suntem cu nimic inferiori occidentalilor, însă vindecarea „rănilor“ din mentalul colectiv necesită timp. Răbdarea, hărnicia şi ospitalitatea în opoziţie cu egoismul, superficialitatea şi
lipsa de iniţiativă conturează spiritul românesc.

Indiferent de categoria socială din care fac parte, conaţionalii noştri sunt nemulţumiţi de mediul în care învaţă, muncesc sau se relaxează.
Cu toate acestea, majoritatea nemulţumiţilor pare incapabilă să ia atitudine sau să încerce să genereze schimbarea în bine de la propriul nivel. Sentimentul este că toţi aşteptăm un personaj providenţial, care să aducă România „acolo unde îi este locul”.
Adică mult mai sus decât poziţia pe care ne plasăm ţara noi înşine, atunci când rămânem blocaţi în trafic ore în şir sau când suntem prost trataţi la magazin, la restaurant sau la hotel.

Ce spun bătrânii
Tendinţa multora este de a se raporta idilic la perioada de dinainte de 1947, adică la aceea premergătoare instaurării comunismului în România. Tinerii care au privilegiul de a mai avea bunici în viaţă povestesc fascinaţi de „lumea de altădată”, de chelnerii „de modă veche” şi de filosofii interbelici (orice asemănare cu recentele alegaţii ale preşedintelui Traian Băsescu pe tema produselor şcolii româneşti de azi este pur întâmplătoare).
Oricum, chiar şi aceia care s-au format înainte de 1989 resimt negativ schimbările produse în ultimii 20 de ani.De pildă, nu sunt puţini românii trecuţi bine de prima tinereţe care acuză lipsa reperelor culturale pentru noile generaţii, nerespectarea cuvântului dat sau amatorismul în rezolvarea unor probleme cotidiene – de la renovarea corespunzătoare a unui apartament până la pregătirea profesională a absolvenţilor de facultate.

„Greaua moştenire“ şi „ţapul ispăşitor“
Românii sunt în criză de peste 300 de ani, de când le-a fost adusă pe cap administraţia fanariotă, spune etnologul Marian Munteanu, fost lider al studenţilor în anii `90, actualmente profesor universitar. El susţine, însă, că la scala istoriei această criză nu înseamnă mare lucru, dat fiind faptul că poporul şi-a urmat propriul drum întotdeauna, supravieţuind vremurilor tulburi prin care a trecut.
Oarecum pe aceeaşi linie, sociologul Dan Dungaciu afirmă că este riscant şi neproductiv să-i judecăm pe români în cheia aşa-zisei „psihologii a popoarelor”, respectiv a unor şabloane comportamentale. El oferă dovada precarităţii unui asemenea raţionament, aducând în discuţie elemente ale matricei identitare a germanilor – cine este mai reprezentativ pentru aceştia, Goethe sau Hitler? Şi psihologii Daniel David şi Victor Badea au explicat cititorilor „Adevărului” motivele pentru care românii sunt angoasaţi de transformările produse după 1989 în structura socială.

citeşte mai departe …

Poema chiuvetei

de Mircea Cărtărescu

Într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara Dâmbovița
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.
dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
… cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată…
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.