Mulţumesc tuturor acelora care mi-au urat, îmi urează şi-mi vor ura cele frumoase de sărbători. Întorc cu suflet şi cu plăcere urările atât lor cât şi tuturor celor dragi acum în preajma acestor momente de bucurie. Crăciun sfânt, fericit cu pace, sănătate şi multe haruri vă doresc!
P.S. Scusi pentru întârzierea cu care am răspuns mesajelor, dar de Crăciun în ultima vreme am fost mai idle în răspuns!
La mulţi ani tuturor românilor de pretutindeni!
Ştiu că viaţa se trăieşte în prezent cu privire spre viitor, dar trecutul te ajută să înţelegi mai bine prezentul şi viitorul. Multe întrebări ce mi le-am pus de-alungul vremii legate de credinţă, convingeri, politică, filozofie, mentalităţi, chestii sociale etc. mi-am putut afla răspunsuri studiind trecutul. Ştiind în general cum au stat lucrurile înainte, îmi dau seama azi DE CE e aşa, aşa şi aşa şi nu altfel? 
Ok. Vorbim despre trecut. 23 august: o zi mare pe care românii (adică noi) sărbătoream fosta zi naţională a ţării. De ce 23 august? Se ştie prea bine iar cei care nu ştiu îi invit la un exerciţiu scurt de documentare cu ajutorul Google-ului sau a Wikipediei pentru şti de ce.
Eram mic pe vremea aceea, dar îmi amintesc cum era pregătită acea zi: cu cât fast şi cu câtă solemnitate. Defilări, tarabe, mici, bere … totul trebuia să aibă aer de mare sărbătoare şi să iasă impecabil. Trebuia să ieşi din casă pentru “a te bucura” de ziua de 23 august “ziua eliberării patriei noastre de sub jugul fascist!” Era o sărbătoare ce mai ales pe vremea lui Ceauşescu a fost încă un prilej de manifestări şi elogieri la adresa Conducătorului iubit. Cultul personalităţii atingea cote profesionale în Republica Socialistă România de atunci. Foametea şi sărăcia erau tot mai acute dar pe 23 august se găseau de toate, lumea în psihoza ei, trebuia să pară fericită şi mulţumită, ba mai mult să se bucure de sărbătoarea naţională!
Nu are rost să spun mai multe. Poate tinerilor până-n 25 de ani, azi nu le vine să creadă cum erau acele vremuri şi că noi cei care am prins Epoca de Aur, avem tendinţa să exagerăm. Vă invit să vizionaţi clipul de mai jos şi apoi să încercaţi să vă gândiţi câte resurse, muncă în teroare şi psihoză trebuia să se depună pentru o gogomanie de spectacol ca aceea.
Urarea clasică şi oare cât de veche: La mulţi ani!
apoi,
La buni ani
La frumoşi ani
La credincioşi ani
La dulci şi minunaţi ani
La iubitori ani
La … ce-ţi doreşti tu mai mult … ani
Aş “striga” mult mai multe şi mai duioase darr … e fireşte să mă opresc acum. Cu bine, cu drag şi din inimă,
Raimi … un prieten
Duminică, 12 iulie 2009, toate Bisericile romano-catolice din Arhidieceza de Bucureşti (întregul teritoriu al Olteniei, Munteniei şi Dobrogei) au fost închise în semn de protest faţă de nerespectarea legilor în România şi pentru a sancţiona indiferenţa autorităţilor în faţa agresiunilor şi a distrugerii la care sunt supuse monumentele istorice şi de cult din Capitală precum şi din întreaga ţară.
Singurul lăcaş de cult romano catolic din Bucureşti în care s-a celebrat Sfânta Liturghie a fost Catedrala "Sfântul Iosif" şi a fost prezidată de Înalt Prea Sfinţitul Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. "
Este o acţiune fără precedent de acest fel în România şi acest lucru arată faptul că Biserica romano-catolică “nu mai are ce pierde”. Predica Înalt Prea Sfinţitului mi s-a părut tranşantă şi cu cărţile pe faţă pentru că într-o lume în care nedreptatea te invadează cu tupeu imens, nu ai încotro şi trebuie să te aperi. Trist dar adevărat. Probabil că voi mai reveni cu gânduri …
Ziua copilului, dar eu am crescut mare totuşi şi sunt cât China . Îmi place să fiu copil uneori dar oficial vremea acestei etape mi-a trecut. Asta e. Totuşi atâta vreme cât avem părinţi, încă suntem copii, vorbă ce am auzit- chiar azi (adică de 1 iunie). Se spune că e mare lucru ca din punct de vedere al sufletului să fii .. copil. Adică să reuşeşti a-ţi păstra inocenţa, puritatea, sinceritatea, spontaneitatea în modul cel mai natural, fără false aparenţe. Maare lucru într-adevăr, dar nu imposibil. În colţul fiecărui suflet mare, a rămas cel puţin o umbră de copil. Umbră care se poate vedea din nou mai bine atunci când ai copii, când –ca părinte- te joci cu ei şi le vorbeşti pe limbajul lor. Din punctul aceasta de vedere şi prin această formă de exteriorizare către fii noştri (cei care-i au, eu încă nu am), cred că ne apropiem cel mai sincer de latura noastră copilărească. A fi, “prea des” şi “prea, prea” copil, parcă supără. Lumea îţi va vedea aspectul naiv şi va încerca să ţi-o tragă (mă refer la ţepe nu la prostii), aşadar ce ne facem? De 1 iunie, ziua copilului, ne trimitem mesaje dulci copilăreşti, ne urăm “La mulţi ani”, dar de mâine până la anu’ viitor pe 1 iunie vom fi din nou “oameni mari” şi tot aşa … deci gata cu joaca! Gata cu sinceritatea, puritatea, naivitatea si prostitoarele de copii! Ok. E interesant căci şi Isus ne spune că: dacă nu vom fi ca pruncii nu vom intra în Împărăţia Cerurilor. Deci iată o condiţie de bază pentru mântuire, pentru toţi de fapt şi în special pentru cei care-şi trăiesc crezul, dar care mai mereu sunt posaci şi reticenți la copii sau la tipologii de oameni sinceri, spontani, joviali, cu sufletul de copil.
Răsfoindu-mi caieţelul de gânduri pe care l-am început din copilărie, am dat de o descriere a unei zile banale de joacă. O redau integral mai jos exact cum am scris-o la vremea aceea, cu acel limbaj copilăresc, dar care pentru mine, după atâta amar de vreme îşi are valoarea scontată:
La ziua mea. Împlineam 6 ani (cred).
Precizare: fotografia de mai sus şi textul de mai jos, sunt din două momente diferite ale copilăriei mele.
Titlu: 5 ianuarie – o zi distractivă
Într-o zi ca oricare mă scol de dimineaţă. M-am sculat şi m-am dus să mă uit la filmul “Arabela”. După ce m-am uitat la film, m-am dus afară. Afară m-am dat cu sania până la ora 12. Pe când mă dădeam, mai precis stăteam pe sania unui copil, acel copil a zis:
- Dă-te jos de pe sanie. Eu şi prietenul meu eram pe sania lui.
- Te rog mai lasă-mă puţin să mă odihnesc.
El nu a înţeles şi a început să tragă în sus. Eu i-am zis: “Băă, ce zgârcit eşti!” Şi a început cearta. Eu şi prietenul meu am luat sania şi am dus-o în faţa blocului cu trei etaje. EL a vrut să ne zică la părinţi. S-a dus dar nu ne-a spus. A venit înapoi şi a început să fugă după fata la care era sania. În timp ce fugea după sanie s-a aruncat (a încercat să se arunce pe burtă) dar nu a reuşit. Fata a lăsat sania şi el a tras-o mai înspre el. Pe când stăteam în jurul lui, un copil mic a venit în faţa lui să arunce cu bulgări. Nici bine n-a apucat să arunce ăla mic, că acela de pe sanie i-a şi trăsnit un puternic bulgăre în figură. Atunci a a început războiul. Toţi copiii adunaţi în jurul lui au început să arunce cu bulgări în el. El a aruncat în noi, noi în el. Nu s-a dat bătut până nu a primit un bulgăre după cap. De abia atunci s-a liniştit şi el. “Războiul” a încetat, învingători fiind noi. Învinsul a plecat acasă, dar nu s-a lăsat până când nu ne-a trântit vreo câteva înjurături. Noi ne făcuserăm bulgări pentru el. Când am auzit că ne înjură, am început să dăm cu bulgări după el până a ajuns acasă. EL a plecat înăuntru iar noi ne-am continuat joaca mai departe.
Deşi pare super-banală descrierea acestei zile, se pare că ne-am simţit atât de fain încât m-a determinat să scriu –pe atunci cu minte specifică copilăriei- despre jocul cu bulgări.
Închei, spunându-vă: fiţi înţelepţi ca şerpii, blânzi ca porumbeii şi puri, inocenţi, spontani, veseli, frumoşi pe interior ca şi copiii.
La mulţi ani tuturor celor care nu le este ruşine a fi … copii.
