Preluare de pe blogul meu foto

Una dintre intrările laterale ale bisericii reformate de la Sântămăria Orlea (Jud. Hunedoara).

De vreo câteva zile aveam piesa de mai jos în minte dar … nu mai ştiam cine o cântă. M-am străduit şi (se vede că) am aflat. Poate e singura piesă de la ei care-mi pică cu tronc mai ales acum. Mai aveau una care-mi place şi e tot la nivel de fredonare … trebuie să mă străduiesc (din nou) pentru a o identifica.

Preluare de pe blogul meu foto

Un cadru luat în cimitirul de lângă biserica din Densuş. Cei care nu aţi auzit de ea, puteţi citi detalii esenţiale AICI.

Pentru publicări în blog folosesc Windows Live Writer (WLW). E un program super care a pentru mine a devenit unul din cele mai folosite programe. E ok, dar e o chestie care mă frustrează de-a dreptul. Mi s-a întâmplat de vreo două ori după ce terminam postările frumos, să le salvez doar în schiţa locală după care când să revin, ciu-ciu nu mai erau. Aveam activată şi salvarea automată la 3 minute şi cu toate astea am pierdut. Aşa am pierdut recent o postare. Te doare mintea când vezi că ai lucrat degeaba şi atunci ce-i de făcut? Să înjuri pentru a-ţi potoli frustrarea sau să-ţi converteşti incomoditatea creată în faptul de a fi mai atent şi de a lua IMEDIAT măsurile de rigoare. Aşa că “m-am enervat frumos”, am intrat în opțiunile WLW-ului şi am făcut cu fermitate câteva setări ca să evit pe viitor astfel de rahaturi. De acum încolo pentru orice eventualitate voi salva schiţele atât local cât şi online şi cu asta m-am mai liniştit.

Ideea e de fapt: un pic mai multă atenţie şi setarea corespunzător a programelor cu care ne facem treaba.

Mai multe fotografii în fotoraimi-ul de pe Facebook. Despre Biserica de la Densuş e foarte important de ştiut că este una din cele mai vechi biserici din România în care serviciul liturgic se desfăşoară neîntrerupt până în prezent. Am reuşit să ajung astă vară pe la începutul lui iulie şi nu regret. Am prins o superbă vreme de dupămasă-către-seara, numai bună pentru fotografiat.

Mă bucur mult pentru “fetele mele” care s-au implicat frumos în proiectul audio-video de mai jos. Felicitări Sandra (fata în alb) şi Andrada (regizoarea)! La cât mai multe şi profitabile proiecte!

Deleted Dream

Compozitor, muzică: Vlasto Ambruş;
Versuri, voce, cameraman, editor video: Claudiu Pavlov;
Regizor, scenarist: Andrada Mișcă;
Actori: Costi Șerban & Sandra-Iulia Sopon;
Hairstylist si make-up artist: Ioana Pop;

Preluare de pe blogul meu foto

Oriunde în lumea aceasta în anume locuri unde se adună mulţi turişti şi pelerini, există şi tarabe cu negustori care au o varietate de oferte la aşa-numitele suvenire. E normal: vizitatorii vor amintiri (pentru ei şi cei dragi ai lor), iar comercianţii vor … da, v-aţi prins … vor EURO!

Erau nelipsiţi şi din faţa Muzeelor Vaticanului, chiar dacă înăuntru găseşti suvenire mai de calitate. 

Dinică a încetat din viaţă. După situațiile descrise în timpul spitalizării aveam temeri dar (de ce nu), şi speranţe.

Sunt în doliu după un om pe care îl admir pentru talentul actoricesc şi muzical. Vă invit să citiţi în Evenimentul Zilei o “monografie sensibilă”, dar şi pe Cinemagia.ro un bine alcătuit In memoriam.

Dumnezeu să-l ierte!

Am pus în practică o decizie importantă. Mi-am luat hard disk extern pentru copii de siguranţă. Cu 640 Gb sper să-mi asigur cu succes datele care sunt 80% fotografii realizate de subsemnatul.

Nu scriu ca să mă laud ci să subliniez importanţa bake-up-urilor. Lucrurile stau cam aşa: îţi cumperi primul calculator nu ai nicio treabă. Eşti pasionat de ceva anume şi desfăşori creaţii şi proiecte pe marginea pasiunii tale, în cazul meu fotografia. Timpul normal trece şi cu anii acumulezi spaţiu. Salvezi şi pe medii de stocare cum ar fi CD-urile sau DVD-urile dar pe acelea odată salvate le-ai bătut în cuie şi e riscul ca după o vreme nu foarte lungă să ţi se deterioreze. Ştiu că şi hardurile sunt cam în aceeaşi postură însă ai net avantajul fiabilităţii cu manipularea datelor şi dacă ţii la lucrările tale vei dori să le foloseşti mereu în diverse proiecte. Avându-le stocate pe un mediu HDD extern le ai mult mai la îndemână. Ideal ar fi ca să am încă un dispozitiv extern şi să-mi dublez copia de siguranţă. Momentan nu e o necesitate pentru că HDD-urile interne de pe încă două staţii fixe îmi asigură o linişte în acest sens. Îmi asigurau şi până acum dar am nevoie tot mai mare de portabilitate iar HDD-ul laptopului pe care-l forjez (în sensul cel mai plăcut al cuvântului) nu e suficient de încăpător pentru a găzdui ani întregi. Desigur ocuparea spaţiului nu se reduce doar la fotografiile mele ci la toată munca mea din ultimii cinci ani. Mi-e tot mai frică de ziua în care una din staţii ar putea pica şi atunci singurul regret ar fi … iresponsabilitatea de care am dat dovadă nesalvându-mi datele la timp.

Sper să nu am neplăceri cu noua sculă achiziţionată, iar investiţia făcută (de aproape 100 euro) pentru mine şi ceea ce am acumulat cred că merită. În sfârşit, cum e şi titlul, am făcut acest pas. Poate nu-l făceam dacă în urmă cu aproape 9 luni nu aş fi fost pus într-o situaţie jenantă: unul din calculatoare, cel care e no 1 ca importanţă în ceea ce are stocat pe el, mi-a dat semne de oboseală la hard. Pe atunci nu făcusem vreun bake-up şi deodată m-am văzut cu … buza umflată. Am scris despre acea zi AICI. De atunci am început demersurile, şi bake-up-urile, iar acum trecem la next level: copierea datelor pe încă un mediu extern de data aceasta la care am acces mai rapid. Am fost un pic nesimţit faţă de mine că am amânat acest fapt până anul acesta şi dacă păţeam ceva … mi-e greu să mă gândesc cum m-aş fi simţit.

Un sfat: să aveţi în vedere mereu siguranţa datelor personale căci nu se ştie ziua când nu le mai puteţi accesa şi atunci veţi dori să faceţi orice, inclusiv să daţi timpul înapoi pentru a vă proteja fişierele.

Preluare de pe blogul meu foto

Cu dedicaţie pentru pasionaţii de graffitti şi … radiouri!

Material preluat de pe blogul meu foto.

Sunt nişte imagini banale dar care mi-au plăcut în mod mai deosebit pentru că am reuşit să le surprind expresia feţei în momentul în care m-au depistat că-i trag în chip.

Mirare, zâmbet, indiferenţă, reticență … sunt interesante expresiile ce le avem când suntem luaţi mai prin surprindere de aparate foto-video şi cred că reacţia noastră de prim moment are legătură cu temperamentul personal. E fracţiunea de secundă în care nu ştim cum să reacţionăm exact; chestie valabilă pentru mulţi dintre noi care nu suntem obişnuiţi cu aparatele foto-video cu care operatorii ţintesc spre people. Camera îndreptată spre noi vine în prim-moment ca un ghimpe în intimitatea temperamentală proprie dar în fracţiunea următoare subiectul se redresează şi (ca răspuns sub formă de gest) spre cel cu aparatul se îndreaptă săgetător ori un zâmbet sau mai multe, ori reversul medaliei.

Sper că nu mi-am luat vreo înjurătură italieneasco-veneţiană de la subiecţi, cel puţin căţelul şi pisica … au fost pasivi şi indiferenţi .

Bjork … artista a le cărui clipuri le vedeam în liceu destul des la MTV dar căreia nu-i înţelegeam atâta stilul. Nu pot spune că azi îl înţeleg cu mult mai mult, dar sunt mai multe piese care au început să-mi placă în timp. Două dintre ele mi-au plăcut dintotdeauna: “Army of me” şi cea de mai jos care e un cover după Betty Hutton. Am vrut să pun clipul oficial (a lui Bjork) dar nu este disponibil spre încorporare. Îl puteţi vedea aici. Mai jos o variantă live care mi se pare reuşită:

Ioana A., la mulţi şi frumoşi ani şi … dacă figura ta îmi părea cunoscută de undeva, acum îmi dau seama de unde: semeni destul de bine cu Bjork

Zilele trecute m-am jucat cu două telefoane “proaspete” Sony Ericsson Satio U1i şi Nokia 5800 XpressMusic. Care mi-au plăcut mai mult? Sincer, nu pot spune care anume, pentru că amândouă se completează. La ambele modele tastatura clasică a fost înlocuită cu touchscreen-ul.

Satio (idou) e frumos ca design, afişaj meniuri şi se deosebeşte net de toate modelele-cred prin ameţitoarea cameră foto de 12 megapixeli. Faza cu camera foto e de-a dreptul premieră pentru că 12 megapixeli întâlneşti mai mult la unele camere foto DSLR şi la compacte de vârf. Oare mă întreb ce e? Telefon cu cameră foto sau cameră foto cu telefon? Am făcut o fotografie pe care o puteţi vedea mai jos şi am rămas interzis: rezoluţia e de 4000×2250 iar poza cântăreşte 2.21 mb!! Cam cu chestia asta a ieşit mai bine şi în vârf la rampă modelul de la Sony Ericsson. Preţul încă e usturător: în jur de 520 euro. 

La 5800 XpressMusic am remarcat calitatea sunetului şi parcă touchscreen-ul funcţiona un pic mai bine. Camera de 3.2 megapixeli păleşte în faţa lui Satio dar, important, are lentile Carl Zeiss. Preţul e pe undeva pe la 320 euro.

Dezavantajul la ambele modele este la baterie: nu ţine foarte mult dar pe undeva e şi normal la ecranele de 3,5 inch şi la 16,777,216 culori.

Mi-au plăcut amândouă aparate. Nu m-aş putea decide care e învingătorul în preferinţele personale; chiar dacă Satio-ul conduce uşor, nu întruneşte o majoritate La amândouă modele touch screen-ul (oricât de mare ar fi ecranul), încă îmi pare incomod, dar dacă acesta e trendul, ne vom acomoda mai devreme sau mai târziu.

Deocamdată la nivelul pieţei de azi a mobilelor Satio-ul e un telefon de fitze, iar 5800 de la Nokia îl văd ca un terminal în sfera business-ului. Mai trebuie să treacă ceva vreme ca la aceste modele să li se schimbe statutul fiind accesibil publicului un pic mai larg. Îmi amintesc în 2006 când a apărut K800i de la Sony Ericsson şi era anunţat ca primul model cu cameră Cybershoot, 3,2 Mp, blitz xenon … mi se părea uluitor. Avea un preţ cam ca al modelului Satio de azi.

Lumea telefoanelor mobile evoluează rapid.

Dacă e vineri, e ziua publicării unui album în prezentarea blogului fotoraimi de pe Facebook. Albumul se numeşte simplu: toamna. E un anotimp în care îmi place să fotografiez mult în natură. Imaginile sunt mai mult din anii trecuţi, anul acesta stau mai slab cu creaţiile de peisaje toamna.

Tocmai am participat la o ceremonie religioasă mai aparte. Un cuplu şi-a aniversat 70 de ani de căsătorie. Paaf! Poate le ajută Dumnezeu să prindă şi nunta de diamant, dar oricum şi 70 de ani e mai mult decât minunat. Sunt un pic “răsturnat”, nostalgic sau melancolic după această chestie, pentru că numai Tatăl ceresc îmi ştie viziunea despre această taină, deşi (ştiu că e ciudat) încă nu m-am căsătorit dar nici nu o voi face până în momentul în care nu am convingerea că “da, acum e ok”, chiar dacă acest fapt se lasă tot mai întârziat.

Câţi din cei care se căsătoresc azi, au o viziune de viitor, de a zidi, a fi şi a se ajuta împreună PE VIAŢĂ şi la bine şi la rău? Pe mulţi îi sperie termenul pe viaţă  mai ales pe cei care sunt de bani-gata sau visează ca treburile să fie pară-mălăiaţă. Azi într-o mentalitate unde mulţi înţeleg că sexul e în vârful piramidei unei relaţii, cum amarului să dureze lucrurile atâta vreme? Să nu fiu înţeles greşit: sexul îşi are partea lui importantă şi sfânt în căsătorie dar nu e chestia din vârf. A înțelege mai bine asta depinde de educaţie căci într-o lume ca cea de azi e tot mai greu de explicat, pentru că e alt nivel de moralitate. E suficient să întrebăm la cupluri căsătorite de multă vreme şi indiferent de convingeri religioase sunt sigur că nu vor spune că au pus sexul în vârful relaţiei lor, restul fiind banalităţi. Azi, după o vreme cică ne plictisim de partener dar dacă doar sexul a unit acolo şi atât, atunci normal că pe o perioadă scurtă sau puţin mai lungă lucrurile se schimbă şi înclin să cred că fiecăruia şi fanteziile îi sunt limitate. Nici nu îndrăznesc să mai continui că e bine să ai o anumită experienţă practică de viaţă, dar din ce văd la unele cupluri cu vechime şi copii mari … pot deduce liniştit cele de mai sus.

Am remarcat că aceşti bătrânei nu s-au plictisit deloc unul de altul nici după 70 de ani şi foarte important, din punct de vedere psihic erau super ok, în vorbă, comportament dat fiind faptul că cu o bună parte din ei după vârsta de 65-70 de ani nu te mai poţi înţelege, că asta e! El la 95 de anișori şi ea la .. 86-cred, erau destul de echilibraţi, bătrâneţea le-a afectat doar alte părţi ale corpului. Bătrânul a trecut prin două accidente rutiere la viaţa lui avute în perioada bătrâneţii şi încă e în viaţă. M-am tot întrebat ce i-a ţinut pe oamenii ăştia aşa de mult în viaţă, uniţi, împăcaţi cu ei, în bună înţelegere şi acum? Un răspuns ce a reieşit din poveştile avute cu ei a fost faptul că au fost cumpătaţi în sensul că nu s-au lăfuit, iar prin chestia asta s-au păstrat fizic, apoi normal au fost serioşi, harnici, consecvenţi, şi evident că nu au pus sexul în vârf . Au dus o viaţă echilibrată, au avut şi probleme financiare dar acest echilibru îi mai ţine şi azi printre noi. Ţi-era mai mare dragul să-i vezi că au reuşit, (nefiind o povară faptul că au stat atâta împreună), în chip plăcut să aniverseze aceşti 70 de ani, plus că au bucuria să-şi vadă copiii şi nepoţii aşezaţi într-ale lor.

Până una-alta ne putem antrena pe site-ul mediafax.ro AICI

Acesta este un sondaj pentru utilizatorii www.mediafax.ro.
Rezultatele nu au relevanta statistica si nu sunt reprezentative la nivel national.

Material preluat de pe blogul meu foto.

Din principiu, nu m-am gândit că voi deschide vreo secţiune ce are legătură cu trupul uman gol. Ideea este că şi în acest domeniu de nud, poţi scoate în evidenţă trăsături fizice umane pe care le poţi admira în chip frumos. Fotografia de mai jos este un nud al unui manechin aflat în schimbare de hăinuţe într-un magazin din superba Veneţie. Imaginea are o uşoară tentă erotică, prin faptul că … burlanul de la casă alunecă pe manechin prin mijloc, uşor pe de-a lungul coloanei vertebrale în jos.

Ceea vedem în jurul nostru pot da naştere la multe interpretări mai mult subiective decât obiective … mie această imagine îmi sugerează următorul gând: în spatele a ceea ce vedem zidit în această lume stau mâinile noastre şi gândirea noastră; acestea împreună cu restul corpului şi al sufletului au fost zidite demult de Cel ce este dinainte de veşnicie: Tatăl creator, stăpânul Cerului şi al Pământului, al celor văzute şi nevăzute.

Subsemnatul, vă aduc la cunoştinţă hotărârea irevocabilă de a demisiona oficial din funcţia de ADULT pe care o deţin acum abuziv.

După o analiză detaliată a situaţiei, m-am hotărât să mă retrag şi să preiau atribuţiile unui copil de şase ani, cu toate drepturile şi îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunţat cu prea mare uşurinţă.

Vreau să desenez cu cretă colorată pe strada unde locuiesc, atunci când trec oameni maturi şi importanţi spre serviciu, şi să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu mânuţele şi traficul care îi aşteaptă.
Vreau să fiu mândru de trotineta mea cea roşie, fără să mă intereseze cât costă asigurarea pe anul viitor.
Vreau să cred sincer că bomboanele Tic-tac sunt mai bune decât banii, pentru că le poţi mânca.
Vreau să stau întins la umbra unui copac, cu un pahar de limonada în mână şi cu ochii la norii pufoşi care aleargă pe cer, întrebându-mă cu uimire de ce adulţii nu fac la fel.
Vreau să mă întorc în trecut, la vremurile când viaţa era simplă, atunci când tot ce ştiam se rezuma la cele şapte culori, cinci poezii, zece cifre şi vocea mamei care mă chemă la masă când nu îmi era foame.
Vreau înapoi, atunci când nu îmi pasa de cât de puţine lucruri ştiam, pentru că nici nu ştiam cât de puţine ştiam.
Vreau să cred, ca odinioară, că totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpăra cu preţul unei îngheţate la pahar.
M-am maturizat prea mult şi nici nu mai ştiu când m-am trezit mare. A fost cu siguranţă un abuz şi îmi cer iertare.
Am ajuns astfel să aflu ceea ce nu ar fi trebuit: războaie şi purificării etnice, copii abuzaţi şi copii murind de foame, divorţuri, droguri în licee, prostituţie, justiţie coruptă, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, fraţi învrăjbiţi fără bani, ura, bârfă.
Am aflat despre materialism nedialectic şi mame denaturate, care îşi vând copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de bărbaţi, pentru un televizor de ocazie.
Ce s-a întâmplat cu timpul când aveam impresia că moartea este un concept de poveste, că doar împăraţii bătrâni mor ca să facă loc pe tron prinţilor tineri, căsătoriţi cu prinţese câştigate în urma ultimei zmeiade?
Unde sunt anii când mi se părea că tot ce ţi se putea întâmpla mai rău în lume era să nu fii ales în echipa lui Jenică repetentul, atunci când jucam fotbal în curtea şcolii?
Vreau să mă reîntorc la vremea când toţi copiii citeau cărţi folositoare, când muzica era neotrăvită, când televiziunea era pentru ştiri şi emisiuni de familie, fără sex explicit şi violenţă implicită la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripeţiile echipajului “Speranţei”, navigând cu “Toate pânzele sus” şi pe mama citindu-mi despre Iosif şi fraţii săi.
Ce bine era când credeam, în naivitatea mea, că toată lumea din jur este fericită deoarece eu eram fericit!

Promit solemn că, imediat ce o să-mi reiau atribuţiile de copil, o să-mi petrec după-amiezile căţărându-mă în copaci, călărind bicicleta vărului Cristi şi citind Robinson Crusoe, ascuns în coliba înjghebată din ramuri şi frunze de fag, în spatele grădinii.

Îmi iau angajamentul că nu o să îmi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apă, gunoi, cablu Tv şi Internet, asigurări pentru maşini, asigurări de sănătate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netăiată, computerul virusat şi faptul că maşina a început să vrea la mecanic.

Vă asigur că nu o să fiu pus în încurcătură atunci când o să fiu întrebat: “Ce-o să te faci când o să creşti mare?”, deoarece acum ştiu: vreau să fiu COPIL.

Gata cu plecatul la serviciu când ar trebui să dorm şi să-l visez pe Florin Piersic – Harap Alb, gata cu ştirile despre terorişti, bombe şi căderi de avioane. Gata cu bârfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserică, gata cu hernia de disc, păr grizonat, ochelari pierduţi, medicamente scumpe şi dinţi de porţelan.

Gata, stop, cedez! Demisionez din funcţia de ADULT. Vreau să cred în sinceritatea zâmbetelor, nobleţea vorbelor, o lume a cuvântului dat şi respectat, a dreptăţii, a păcii, a viselor împlinite, a imaginaţiei înnobilate, a îngerilor buni şi a omului după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu.

Vreau să am iarăşi şase ani şi jumătate. Fiţi voi mari şi importanţi, şi ocupaţi, şi îngrijoraţi. Eu vreau să cresc MIC!

VIA la trecut punct ro

Material preluat de pe blogul meu foto.

El şi ea. Atracţie, Plăcere, Pasional. Armonie îmbrăcată-n ciocolată … Brussscccc-despărţire.

Întrebări?

- De ce brusc, când mergea din ce în ce mai bine?
- Pentru că … au cunoscut foarte puţin din alfabetul iubirii (probabil numai literele S, P, A ) şi crezând că îl ştiu pe tot, nu le-a mai păsat.

P.S.: unii vor şti de unde mi-am inspirat postarea.

Iată, în sfârşit puteţi vedea AICI ce se întâmplă după ce murim. N-o să vă speriaţi … doar o să spuneţi: aşa e!