Foto: http://www.opiniatimisoarei.ro

"Jurnalele nu mai sunt acuma la înălţime, trebuie să se unească 2-3 bloggeri să facă o mică televiziune şi să se prezinte un videoblog de unde să se poată înţelege mult mai bine situaţia şi articolul respectiv" ne spune dl “Ştefan”.

* * *

Am ales să intru în această leapşă deschisă de Chinezu, pentru că oriunde inserez clipuri preluate de pe Youtube sau alte medii video, nu concep să nu scriu câte ceva despre clip.  Dacă vă postați în mod creativ clipurile, atunci această leapșă o veți prelua în mod natural pe mediile voastre (blog sau Facebook)

Mă gândeam să închid blogu’, nu din cauză că (cele spuse s-ar putea întoarce vreodată împotrivă) ci pentru a clădi ceva nou; pentru a mă îndrepta într-o nouă direcţie în acest domeniu, dar uitându-mă peste postările trecute, unele trase mai de păr, altele scrise din suflet, am zis că acest loc, trebuie să rămână şi dacă voi avea de gând să clădesc altceva (altundeva). Rămâne în continuare un blog personal în care voi împărtăşi din chestiile ce-mi plac şi evenimentele mai importante la care voi participa. Pe lângă acestea, veţi avea parte şi de postări în care vă voi arăta din pozele ce le-am mai făcut. Momentan am o problemă tehnică la blogul de fotografie, pe care dacă n-o voi depăşi, va trebui să iau o decizie concretă (ori la bal, ori la spital).

Pe scurt (sper), 2011-le pentru mine a fost un an plăcut; un an în care în mod destul de lejer am mers în sus, uşurel dar sigur. Am cunoscut mai bine oameni noi, dar valoroşi care chiar dacă-ţi spun lucrurile în faţă, fie bune, fie rele, o fac în cele din urmă constructiv şi prin asta m-au ajutat să lucrez mai cu atenţie, mai serios şi mai profi. E un stil mai dur de a învăţa, dar în cele din urmă e destul de eficient în cazul în care nu-ţi dedici un timp anume pentru a asimila chestiile respective. A fost un an în care am călătorit suficient, atât în ţară cât şi în străinătate … am văzut oraşe noi (Barcelona, Madrid, Valencia), am revăzut Veneţia, am fost în două locuri catolice de pelerinaj (Lourdes şi “controversatul” Medjugorje). A fost un an în care mi-am ţinut proiectele mai bine sub control în aşa fel încât anul acesta, în cazul unei mai bune organizări a timpului, ar trebui ca o parte din ele să se dezvolte mai frumos.

Ce mi-am propus în 2012? În principiu nimic, PENTRU CĂ atunci când mi-am propus ceva, parcă “am fugit” ulterior de ceea ce mi-am propus, aşa că “nu am cuvânt la faza asta”. Totuşi ceva am ticluit acolo la mine o chestie esenţială:  folosirea timpului în mod mai inteligent şi mai eficient. Deocamdată sunt în teste, dacă treaba asta iese bine, atunci şi alte lucruri vor veni şi de la sine.

Am vrut inițial să nu fac nimic şi nici să nu răspund chiar, dar nu pot fi rece la gestul lumii vis-a-vis de transmiterea mesajului de sărbători, fie el şi formal, mecanic, fie … (de dorit) mai personalizat.

Aşadar merg şi în acest an pe principiul: răspund celui care-mi scrie însă nu înseamnă că mă voi supăra pe cei care nu-mi scriu. Vreau doar să subliniez ideea de pasivitate în treaba asta cu trimisul şi primitul felicitărilor. Mai jos variante de adresare pentru singular, plural (şi politeţe).

Răspunsul personal dar sigur, nimerit şi în ordine inversă a alfabetului, este Vodafone.

De ce mi-aş dori de la Vodafone un iPhone 4S? Ar trebui să încep cu fraza “pentru că” şi să punctez cu liniuţă motivele.  Voi răspunde mai întâi de ce mi-aş dori un iPhone 4S? Primul motiv care “mă roade”, este cel legat de multimedia: cameră de 8 MP şi filmare full HD. Ar fi scula ideală pentru surprinderea instantaneelor acolo unde nu mă pot deplasa cu “aparatul mare” (adică în destul de multe cazuri). Am convingerea că iPhone-ul 4S la 8 MP ar face fotografii superbe; alte motive destul de importante: procesorul dual-core, sistemul de operare avansat dar simplu de folosit, ecranul retina şi nu în ultimul rând design-ul; iată sunt atuu-uri care fac diferenţa între un iPhone şi alte telefoane inteligente.

De ce … de la Vodafone? Păi pentru mine e simplu: sunt client Voda’ de … aproape 11 ani. Primii 3 ani am fost pe cartelă următorii, pe abonament. Niciodată nu am simţit nevoia să renunţ la Vodafone. De ce? Întâi de toate, pentru calitatea serviciilor, o spun cu sinceritate şi pentru felul în care ştiu să se promoveze pe piaţă şi pentru felul în care ştiu să păstreze clienţii chiar dacă alte servicii de telefonie pun la bătaie – uneori în disperare – oferte ultra-avantajoase. Tocmai am aflat că, cea mai ieftină ofertă pentru iPhone 4S este postată pe site-ul companiei de telefonie Vodafone.

Ca şi un client vechi şi mulţumit, în finalul acestei postări, reamintesc faptul că Vodafone a fost primul operator care a anunțat că aduce oficial 4S în Romania, a fost şi primul care a lansat abonamentele dedicate şi primul care a făcut un eveniment de amploare pentru a marca acest moment.

———————
TAMÁN adv. (Pop.) 1. Tocmai, întocmai, chiar, exact. 2. În special, mai ales – Din tc. tamam.

De fapt a fost o expoziţie comună de fotografii unde am expus alături de alţi pasionaţi de fotografie la Orăştie în cadrul unui eveniment local care am observat că a avut un impact pozitiv. Este vorba de Colocviul “Alternativele televiziunii” care s-a ţinut în ziua de 13 octombrie şi a fost organizat de către scriitorul orăștian Dan Orghici în colaborare cu  Casa de Cultură Orăştie. Alături de salonul de fotografie a mai existat şi un salon de pictură cu diferite creaţii ale celor pasionaţi de pictură. Alte momente ale colocviului: prezentarea unei scenete teatrale în premieră sub semnătura dramaturgului Ioan Drăgoi, precum şi diferite momente muzicale.

Evenimentul a dorit să aducă în fața tinerei generații alte moduri de a petrece timpul liber. Cine sunt vinovații consumului excesiv de televizor, cine și ce face ca tânăra generație să poarte nemeritata etichetă de „generație media”? Acestea au fost întrebările la care au răspuns câţiva conferenţiari în cadrul colocviului. „Alternativele televizorului” nu s-a dorit a fi o etichetă, un etalon, ci o posibilitate de alegere, încercând pe cât este cu putință, să demonstreze beneficiile artei în educație.Tema întâlnirii a fost nu atât un semnal de alarmă, cât o realitate, remontând actualitatea actului cultural.

Din păcate nu am putut fi prezent dar îi mulţumesc Dl. Dan Orghici pentru faptul că s-a gândit şi la mine oferindu-mi posibilitatea de a ieşi cu creaţiile foto şi dincolo de virtual. Totodată am luat-o ca şi pe un imbold în a încerca să “trag sforile” pentru prima expoziţie foto personală la care am început doar să mă gândesc.

Pe pagina Iubesc Fotografia de pe Facebook găsiţi cele cinci imagini cu care am participat la expoziţie.

Trebuie să recunosc că îmi plac produsele Apple, chiar dacă cele de la Microsoft şi în special de la Google (Android) m-au cucerit mai mult în ultima vreme. Singura piesă/gadget ce o am de la măr este un iPod classic (80 Gb) de care sunt arhi mulţumit.

Am aflat de vestea trecerii lui Steve din această viaţă prin imaginea de mai jos. Primul impact a fost s-o ignor deşi ştiam că are cancer şi că a demisionat de curând. Din păcate era adevărat. Steve Jobs nu mai este printre noi, dar prin ceea ce a făcut rămâne un tip mare. Impresionante omagiile aduse de oameni (pozele cu el sau cu lumânări pe iPhone-uri şi iPad-uri).

Sunt curios care va fi traseul Apple fără Steve J. Se spune că “nimeni nu e de neînlocuit” dar unii –puţini la număr- pot fi de neînlocuit. Concurenţa (Google, Samsung, Nokia, MICROSOFT) se pregătesc să rivalezeze parcă mai puternic ca oricând cu Apple, în special în sectorul mobile. Într-un fel “am emoţii” pentru Apple, pe de altă parte asta e piaţa; cei mai buni dau tonul şi merg mai departe. Cine s-ar fi gândit de exemplu în urmă cu 2-3 ani că Nokia va scădea atât de mult şi că nu vor fi de la egal la egal în sectorul smartphones cu Samsung, HTC şi Apple? Cei de la Apple dacă vor urma în continuare viziunea lui Steve va mai face faţă cu succes cel puţin câţiva ani; dacă nu … ? … să ne reamintim că fără Steve compania a trecut printr-o perioadă de criză la începutul anilor 90.

Îmi place că imperiul lui Steve în frunte cu el a dat tonul pieţei la telefoanele inteligente cu sistem de operare inovator dar simplu, intuitiv, foarte util şi plăcut de manevrat, în plus au mai dat şi tonul popularelor tablete. A? Era să uit … tot ei au dat tonul şi mp3 playerelor prin popularul iPod. Încă mai sunt cei care dau tonul sau determină piaţa să fie atentă mai mult la detalii în privinţa gadgeturilor.

Nu am mai fost la Scăiuş într-un asemenea cadru de pelerinaj de mulţi ani. Localitatea Scăiuş se află la aproximativ 25 de km de Lugoj şi se poate ajunge mergând pe drumul Lugoj-Reşiţa. Localitatea se află într-o superbă vale. Redau mai jos motivele pentru care se organizează pelerinaje acolo:

Icoana Sfintei Fecioare Maria, a lăcrimat de două ori în anul 1934: o dată pe 31 septembrie şi a doua oară în 15 octombrie. Cazul a fost studiat încă de pe atunci, prin constituirea unei anchete din partea Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj, condusă de P.S. dr. Alexandru Nicolescu, Episcopul Lugojului, cu asistenţa rev. canonic dr. Ioan Marianescu şi a Cl. dr. Iuliu Raţiu, prim-notar consistorial în Lugoj, luându-se mărturii scrise sub jurământ, de la martorii oculari. Din anul 1935 s-au organizat anual pelerinaje la Scăiuş, însă ele au încetat între anii 1948 şi 1989, perioadă în care a fost interzis cultul greco-catolic în România, dar au fost reluate după Revoluţia din 1989 din iniţiativa arhiepiscopului Ioan Ploscaru de pie memorie, trecut la cele veşnice în urma cu zece ani. De altfel, I.P.S.S. Ioan Ploscaru a scris şi o carte, „Icoana Maicii Sfinte de la Scăiuş”, în care a adunat declaraţiile a 144 de martori care au văzut această minune.

Am făcut mai puţine fotografii pentru că am avut şi alte atribuţii, însă am încercat să surprind şi “altfel” de cadre. Mi-aş fi dorit să fi avut mai mult timp pentru fotografie dar .. poate altădată.

Cu riscul de a mă tot repeta, o mai fac o dată doar pentru cei care n-au auzit nici până în zi de azi de proiectul "Prin Timişoara noastră". Hai că am suflet de mamă şi nu vă trimit la Google sau mai rău, te miri pe unde, ci vă spun repede că acest proiect este de fapt o întâlnire de promovare a turismului cultural pe care o fac bloggerii. Acest tip de eveniment –  început anul trecut de Blog DE Turism – a mai fost organizat şi în București, Arad şi Cluj-Napoca în colaborare cu diverşi sponsori locali. Anul acesta #timisoaranoastra a fost organizată (foarte fain) de Oltea Zambori (Nebuloasa) și Cristina Puţan. Cum într-un proiect e nevoie de sponsori pentru susţinere, îi amintesc acum: Bere Timisoreana, Hotel Timisoara, Skoda din Ghiroda, Mareea, Lucas Super Sandwich, Rustica şi Trabucuri.com.

Am ajuns la fix (8.45) la punctul stabilit: catedrala ortodoxă mitropolitană din centru. Ghidul nostru a fost şi în acest an Dan Caramidariu, un tip care m-a făcut să îndrăgesc şi mai mult acest oraş multi-etnic, multiconfesional şi multicultural de care ştiam cam puţine lucruri. Prima oprire mai importantă am făcut-o la Muzeul Revoluției, muzeu de care se ocupă cu mult entuziasm D-l Traian Orban. Am vizionat documentarul „Noi nu murim!” în care am revăzut imagini cu revoluţia din 89. A fost un film care a reuşit să ne transmită emoţia terorii din acele vremuri. În drum spre P-ţa Unirii am făcut o scurtă oprire în curtea catedralei sârbeşti care datează de la sfârşitul sec. XVIII după care am trecut prin fața liceului Lenau. Această clădire a găzduit primul teatru din Timișoara.

Am trecut prin Piețele importante ale orașului: P-ţa Victoriei, Libertăţii, Unirii, Traian, am vizitat şi Cetatea Bastionului (restaurată de curând), am luat prânzul în parcul Regina Maria şi spoi ne-am îndreptat Fabrica de Bere Timișoreana – unde din păcate nu am mai reuşit să întrăm în incinta unităţii ci am stat doar pe terasă la o bere nefiltrată. Una din surprizele frumoase ale întâlnirii a fost plimbarea cu un tramvai de epocă din anul 1872 pus la dispoziţie de primăria locală, care ne-a dus de la Fabrica de bere până în P-ţa Bălcescu. De acolo ni s-a alăturat în câteva plimbări şi D-l Adrian Orza. Am ajuns în Parcul (fost) Doina unde există de 3 ani şi o frumoasă biserică greco-catolică: “Sfânta Maria Regina Păcii şi a Unităţii”. Parcul a fost de curând renovat şi e splendid, acum se numeşte Parcul Carmen Sylva. Ultima parte a itinerariului turistic a fost prin Zona Parcului Doja, Piaţa Maria şi Iosefin.  Fotografia de grup – una din cele mai frumoase fotografii poate şi din cauza arhitecturii  – am făcut-o pe podul metalic Huniade, ultimul obiectiv pe care l-am vizitat împreună.

Concluzii? Timişoara rămâne pentru mine un oraş special prin felul în care reuşeşte să atragă în continuare locuitori din toate zonele ţării şi cum o bună parte dintre ei se stabilesc acolo. E un oraş cu aer occidental, un oraş în care poţi să te regăseşti în trecut prin arhitectura clădirilor şi a pieţelor, dar şi în care există un frumos puls actual. Am o rezervă faţă de faptul că multe dintre clădirile despre care Dan ne-a povestit lucruri magic de interesante sunt cam în semi-paragină, iar în fotografiile mele probabil aţi observat că am scos prea mult în evidenţă acest dramatism/pesimism.

Lăsând subiectivitatea la o parte, adică faptul că sunt “timişorean de la 60 de km” şi îndrăgesc acest oraş, îmi doresc ca în 2020 Timişoara să devină Capitală Culturală a Europei. Îmi doresc ca şi atunci să să existe a ‘nşpea ediţie a #timisoaranoastra la un nivel şi o promovare de talie internaţională.

Minusuri la întâlnirea de sâmbătă? Doar din partea mea prin faptul că nu am reuşit să cunosc mai mulţi. De fapt înafară de Ramona, Dan şi Lilişor pe care-i cunoşteam deja, am schimbat câteva cuvinte cu Cristi şi cu … îmi scapă acum tipu’ înalt cu care am împărţit umbrela în drum spre Muzeul Revoluţiei iar spre finalul zilei la terasă am mai socializat cu Adriana şi Oana … (printre rânduri am mai vorbit şi  Cristina şi Nebuloasa puţin). În rest, timpul a zburat în aşa fel încât m-am trezit pe la sfârşitul zilei că nu am socializat suficient. Am avut şi momente uşor penibile confundând-o pe Camelia cu Andreea , dar “le-am învăţat”, de-acum înainte n-o să le mai “scufund” niciodată. Probabil că dacă aş fi avut timp aşa de stat un weekend, altfel ar fi fost, dar aşa de prima dată e bine că am apărut în peisaj (sper ).

Închei cu o chestie drăguţă: o bună parte dintre bloggeri erau non-stop cu degetele pe telefoane. Cineva mi-a scris un comentariu în albumul foto de pe Facebook spunând: “Dar nu ați mai făcut și altceva în afara telefonului?” Îi răspund acum pe blog că cei care au tot manevrat telu-rile, au dat dovadă de un entuziasm dedicat în a împărtăşi cu restu’ lumii în direct pe Twitter despre ceea ce vedeau frumos sau dacă auzeau ceva drăguţ de la Dan, în legătură cu trecutul Timişoarei. Toate aceste gânduri grupate în câte 140 de caractere le găsiţi pe hashtagul #timisoaranoastra, care –din păcate- doar o dată pe an, în preajma acestei întâlniri e super activ încât sparge topurile.

Încă odată doresc să le felicit pe Cristina şi Nebuloasa pentru organizare şi pentru momentul ales exact în preajma sărbătorii oraşului. În final mă bucur că v-am cunoscut mai bine şi acum că vă descopăr şi redescopăr blogurile (şi rămân plăcut surprins ce calumea scrieţi).

Mai multe fotografii găsiţi AICI.

Pentru cei care nu ştiu "Prin Timişoara noastră" este o întâlnire de promovare a turismului cultural de bloggerii din Timişoara şi din ţară. Acest tip de eveniment – un proiect început în anul 2010 de Blog DE Turism – a mai fost organizat şi în București, Arad şi Cluj-Napoca în colaborare cu diverşi sponsori locali. Scopul acestor întruniri este promovarea oraşului respectiv ca atracţie turistică. Pentru că iubesc în mod special detaliul, veţi observa că aproape majoritatea fotografiilor sunt de acest fel.

Mulţumiri organizatorilor (Nebuloasa şi Cristina), ghidului Dan Cărămidaru şi sponsorilor acestui proiect: Bere Timisoreana, Hotel Timisoara, Skoda din Ghiroda, Mareea, Lucas Super Sandwich, Rustica şi Trabucuri.com.

Cred (şi o mărturisesc) că bloggerii au o influenţă pozitivă în promovarea turismului. Acum avem la îndemână şi Social Media. Turismul nostru despre care avem în principiu o părere proastă, poate ieşi din acest impas de imagine. Campaniile din blogosferă pot lucra frumos la o imagine pozitivă, vie şi reală în acelaşi timp a turismului arătând mai mult partea plină a paharului şi astfel cu optimism “motorul” ministerului poate se va mişca mai cu talent. Păcat că Ministerul Turismului nu demarează un proiect de promovare cu bloggerii, dar vorba lui Dan spusă chiar din titlul postării despre întâlnirea de sâmbătă: “Dacă există bloggeri,Timișoara poate fi promovată şi fără frunza Elenei”. Întorcându-mă la întâlnirea de sâmbătă, ajunsă la a II-a ediţie, o aştept cu nerăbdare. Îmi va prinde bine în luarea unor decizii privind viitorul bloggerului din mine.

Mulţumiri organizatorilor (Nebuloasa şi Cristina), ghidului Dan Cărămidaru despre care am auzit numai de la bine-n sus şi sponsorilor acestui proiect: Bere Timisoreana, Hotel Timisoara, Skoda din Ghiroda, Mareea, Lucas Super Sandwich si Rustica.

Da, această stradă a unui cartier mărginaş de municipiu, nu are un trotuar de Doamne-ajută. Traficul pentru toate (auto)vehiculele şi mersul pe jos se face pe cele două benzi înguste care încă n-au cunoscut asfaltul dar care au trecut de stadiul de pietriş.

Maşina era departe, dar copilul să uită înapoi căci acest tip de drum e mai întâi al autovehiculelor şi apoi al oamenilor care împing vehicule sau merg pe ele.  

În toamnă când am venit la bac, eram din nou mulți, sălile erau pline. În vara aceea am luat ore la franceză cu o profă mai în vârstă cu care am învăţat în trei luni cât n-am învăţat în tot liceul, dar era la viteză, forţare, aproape toceală … Între timp m-am înscris şi la facultate spunându-le celor de acolo că urmează să dau bacul şi apoi să vin la examene. Mulţam lui Dumnezeu (şi lor) că au fost înţelegători şi au avut încredere în mine, pentru că şi la facultate au picat jumătate din cei înscrişi asta în condiţiile în care nu era concurenţă. De data aceasta am luat în serios treaba cu bacu’ pentru că ne-au demonstrat că se poate să pici Nu mi-a mai trebuit să copiez. Nota bene: dacă picai la o materie în vară, la toamnă reluai toate materiile. Ca orice minune care “durează trei zile”, la sesiunea din toamnă se putea copia în stil gras dar la ce folos dacă vara mi-o dedicasem şi pregătirii pentru bac. La facultă nu-mi conta nicio medie căci dădeam alte examene însă mai mult de atât, mă simţeam mult mai confortabil să scriu ceea ce ştiu. A fost o experienţă interesantă şi cred că de abia atunci am început să conştientizez mai mult că informaţia o poţi asimila şi o retransmite tot corect dar prin filtrul tău, adică gândind şi înţelegând ceea ce ai asimilat. Aproape că e ca şi cum dacă ştii să înoţi, aşa de frumos “te joci” cu apa.

Închei cu o întâmplare din anul III de facultă unde am promovat la o materie a unui prof. universitar foarte cunoscut fără să văd cursul şi să ştiu despre ce e vorba (şi fără să copiez). Avem printre materiile de profil o materie care era opţională dar “trebuia” inclusă pentru că proful era renumitul şi de Pie Memorie Pompiliu Teodor. Tipu’ era fain îţi povestea materia încât dacă erai atent rămâneai cu ceva. Trebuia “să te descurci” în privinţa informaţiei, ori scriai, ori se întâmpla ca la unele materii să îţi facă trimitere la vreo carte de a lui. Făceam cu el istoria Transilvaniei. Nu reuşisem să fac rost de nicio notiţă. Vedeam acel examen ca şi picat şi vroiam să nu mă mai prezint, însă mi-am spus că “ceva din istoria Transilvaniei” tot trebuie să-mi mai amintesc măcar din liceu că doar am fost la profil de filologie-istorie. Am dat examenul. N-am scris mult. La fiecare răspuns dacă am scris vreo 3-5 fraze pe subiect. Fiind patru subiecte, în total dacă am umplut o pagină jumate. Au fost şi care – să zicem – şi-au mai completat şi din alte surse decât cunoştinţele lor din cap doar aşa ca să fie mult scris acolo, că “dacă e mult trecem sigur, ba poate luăm şi o notă frumoasă”. Când au venit rezultatele, au fost două note de 5 şi una de 6. restu’ au picat. Printre notele alea doua de 5 una era a mea. Nu-mi venea să cred, un prof de calibru aşa de mare, m-a trecut pe cunoştinţele aşternute din amintiri, dar ce-i drept bine punctate, în schimb cei care au scris mult, au picat cu brio! Chestia asta mi-a mai demonstrat încă o dată că nu cantitatea contează ci calitatea. Şi aşa cred că e în general, dacă ştii să legi bine două propoziţii şi să fii coerent în ceea ce spui, e bine. Dacă baţi câmpii, rugineşti şi devii neinteresat pentru cei din jur.

E nasol că atunci când e vremea (ori în liceu ori în facultă) nu prea conştientizăm că a ştii să înveţi (nu să toceşti) e o armă care mai târziu se poate folosi pozitiv în viaţă chiar şi în România. Dar dacă nu ai loc şi stomac pentru “nesimţirea din ţară” pur şi simplu te iei şi pleci afară şi gata, dar pleci pregătit nu să papi, culegi căpşuni.

Aşadar o bere nouă, bună şi 100% locală, ba mai mult de atât, observ că e bine promovată. Pe site-ul lor se află detalii bine puse la punct despre microfabrica de la Timişoara, locurile unde găsiți TERAPIILE CLINICII DE BERE şi alte informaţii surprinzătoare pentru un site al unui brand de bere. Ok, îi găsiţi şi pe Facebook! Am rămas plăcut impresionat de o secţiune pe site unde ni se recomandă a o consuma cu responsabilitate, adică nu în mod excesiv şi mai ales înainte de a te urca la volan.

Închei, rugându-vă să lăsaţi de-o parte prejudecăţile de genu’ că: “ăsta a scris pentru a le face reclamă şi îi pică ceva”. Ca savurator de bere bună, e pur şi simplu o părere pe care nu am vrut s-o ocolesc nicidecum. Voi continua să scriu cu plăcere despre ceea ce am încercat şi-mi place şi despre ceea ce apreciez ca idee/viziune pusă în practică.

M-am bucurat când am auzit vestea că vom avea parte de eclipsă de Lună şi mai ales, uitându-mă peste starea vremii, am văzut că cerul peste urbea Lugojului va fi senin. Aşteptam cu nerăbdare seara de miercuri (15 iunie) să ies o dată la fotat. Nici nu am mai avut răbdare şi încă înainte de apus, suitu-m-am în grabă pe bicicletă, “înarmat” destul de corespunzător cu rucsacul foto, lanternă şi trepied. Eram cam “halos”, vroiam să prind şi un mega-apus de soare care mi-a stat drept “încălzire” fotând-ul cu patos, dar despre acest moment, într-o altă postare.

Am ajuns pe una din pasarelele oraşului (cea peste calea ferată) de unde am început seria declanșărilor. Apusul în făcusem pe un alt pasaj (cel de pe Buziaşului). Obligatoriu îmi trebuia un obiectiv de zoom, trepiedul şi puţine informaţii de bază despre cum să expun. Restu’ era exerciţiu, pasiune, răbdare … Am tras cu 55-200-le, majoritatea în focală maximă, altfel rămâneam mândra Lună mi-ar fi ieşit doar un punct semi-luminat. M-am jucat la greu diafragma şi timpul de expunere … din păcate nu am putut aplica din ceea ce am citit pe net; singura “potriveală” cu cele citite, s-a învârtit la un moment dat în jurul valorilor lui F8 cu 1/60. Întunecându-se tot mai mult, aparatul nu mi-a mai dat posibilitatea să “reglez” cum trebuie şi am închis şedinţa. Devenea puţin frustrant iar ţânţarii m-au cam atacat în tot acest timp. Nu eram foarte mulţumit, dar era ceva. Cel puţin am încercat şi iată două cadre care mi-au plăcut.

Atâta a fost maximul ce l-a putut da un Nikkor 55-200 VR pe un D40. Sper ca la următoarea eclipsă de Lună să am măcar un semiprofesional si un tele de minim 400 mm. Până atunci, consideraţi cele expuse în categoria “experimental”.

Ce înseamnă blogul pentru mine? O oază unde împărtăşesc public din activităţile mele pe care le consider mai interesante, apoi idei şi păreri personale despre diverse subiecte. Un loc în care chiar dacă folosesc un limbaj mai simplu dar corect gramatical, ştiu că nu voi fi criticat precum s-ar putea întâmpla în cazul unui articol oficios.

Am acest blog de multă vreme şi dacă aş fi ţinut cont de unii factori aş fi fost azi ceva mai cunoscut decât (poate) sunt acum. Am pornit în mod mai constant în vara anului 2008, căci de înscris pe wordpress.com am făcut-o în 2006 când habar nu aveam ce înseamnă cu adevărat blogging. Principala vină, a mea desigur, a fost că nu am mai avut resurse (interioare) să ţin cadenţa. Au fost perioade (luni de zile) în care am tot făcut pauză. Pot spune că e “complicat” căci îmi place fotografia, dar am momente când îmi place să şi scriu. Am un blog dedicat unde-mi expun din creațiile foto (www.fotoraimi.blogspot.com) E un pic aiurea, că nici nu aş amesteca într-un singur blog, pasiunea foto cu pasiunea de a scrie despre orice, însă pe de altă parte, a ţine ritmul cu două bloguri doar din pasiune pură, la un moment dar devine greu, adică îţi seacă entuziasmul dacă treaba nu e bine gândită.

În anii 2009 şi 2010 am făcut eforturi de a-mi ţine blogurile constante dar aici pe blog simţeam că ceea ce postam (conţinutul ) era cam “spălăcit”, adică scriam doar ca să fiu prezent şi am simţit acest lucru şi din feedback. Îmi place că cititorii blogosferei sunt nişte tipi sinceri. Daca te plac sau nu, observi asta. În tot acest timp, am avut tentative de a încerca “să mă reinventez” dar nu am demarat cum trebuie aceste reinventări. Mă rog, nu încerc să mă plâng ci doar am vrut să împărtăşesc din experienţa personală mai ales celor care sunt la început cu blogul. Dacă nu investeşti un timp anume pentru blogging şi nu eşti constant, mai bine nu are rost să te apuci.

Pe la sfârşitul anului trecut am lăsat garda mai jos, chiar foarte jos, în ideea de a căuta să mă re(re şi iar re)inventez. De data aceasta am lăsat şi blogurile în paragină (cel foto mai puţin însă acesta mai mult) pentru că sunt tot mai conştient că a fi un blogger bun, implică muncă, seriozitate şi cadenţă în postări. Între timp m-am ţinut de o strategie pe Facebook, de a fi mereu prezent chiar zilnic  în mod inteligent cu ceva: gând, foto de ale mele sau conţinut de-al altora în care mă regăsesc. Feedback-ul e satisfăcător însă … “prietenii ştiu de ce!”

Mă gândesc să revin în blogosferă (revin = a fi activ) mai OK şi în momentul în care sunt hotărât de a lucra serios. Îmi place că şi la noi există o comunitate plăcută de bloggeri mari şi aproape toţi neau spus-o într-un anumit mod, ce trebuie să facem ca să fim nişte bloggeri buni. Consider că mingea e mai mult la noi ăştia mici. Până acum “m-am jucat de a blogul”, dar e ca şi cum la vârsta de liceu/facultate te-ai juca frecvent cu maşinuţele de fier şi săbiile de plastic în loc să te joci de a felul în care să cucereşti pe colega de clasă sau Miss balul bobocilor, adică rămâi la un nivel inferior iar asta cu trecerea timpului e o manevră se îndreaptă împotriva ta, dovedind neseriozitate, inconsecvenţă, delăsare, si altele.

Am auzit de atâtea ori propoziţia: “fiecare e diferit în gânduri, exprimare … ”, mulţi dintre noi suntem mari consumatori de informaţie furnizată prin atâtea canale media, însă latura creativă ne-o îngropăm chiar şi azi când avem atâtea instrumente, platforme şi comunităţi la dispoziție, plus că la un moment dat putem trăi şi frumos din asta. Deci, cine-i de vină atunci? Ceauşescu?

Plecarea. Nefiind prea aproape de Bucureşti, nu am avut altă cale decât să mă trezesc cu noaptea-n cap deci pe la 5 dimineaţa. Nu e o oră foarte matinală, e de fapt mai mult ora navetiştilor şi a oamenilor care muncesc în uzine şi fabrici. M-am trezit destul de bine, e firesc când ştii că participi le ceva care-ţi place şi aştepţi demult, treci mai bine peste metehnele trezitului de dimineaţă, chiar dacă somnul a fost scurt, să zicem 3-4 ore. Restul aveam pregătit, aşa că imediat am fost în gară. Am băut o cafea de la chioşcul din interiorul gării; o cafea făcută semi-manual dar, foarte sincer, cred că e una din cafelele care mi-au picat cel mai bine la orele astea matinale. Îmi venea s-o felicit pe doamna care mi-a făcut fiertura, dar trenul sosise şi … gata, la drum! Se crăpa de ziuă tot mai mult. Am avut parte de un răsărit frumos de vară cum demult n-am mai văzut. Timpul pe tren a trecut uşor şi vă dau doar un indiciu: am avut priză în compartiment.

Am poposit în Capitală cu câteva ore înainte de concert. Între timp a venit o ploicioaică de mi-a “întunecat corăbiile”. Mă gândeam că dacă va ploua şi la concert ce aiurea va fi (în special dacă dacă vrei să fotografiezi). Spre norocul meu (şi numai), s-a oprit, înainte de concert.

La Zone Arena am ajuns cu puţin timp înainte de a începe. Se terminase concertul celor de la VH2. Credeam că Marie şi Per se vor lăsa aşteptaţi. M-a impresionat startul concertului intrând pe scenă direct cu piesa “Dressed for succes”, apoi chestiile de genu’ “Hellou Romania” ş.a . Am intrat cu o cameră foto compactă, dar bunicică (un compact Canon PowerShot SX120) care nu e al meu. Nu aveam voie cu DSLR, dar în tot “răul” acesta a fost şi un bine, pentru că am avut o cameră cu care am fotografiat şi filmat. Cu Nikonul doar aş fi fotografiat, ce-i drept, aş fi avut nişte imagini mai de calitate. Concertul era în toi, lumea se simţea excelent şi lucrul acesta se desfăşura aşa de natural. Lumea dansa, era în picioare, bătea din palme fără ca formaţia să le ceară acest lucru. Pot spune că pentru două ore de concert m-am simţit ca pe o arenă de dincolo. Organizarea super, de la cele ale mâncării şi băuturii până la sonorizare, prestația trupei şi surprizele fanilor.

Cum aş putea caracteriza concertul? Cuvântul cel mai potrivit este … profesionalismul. O formaţie, care ştie să-şi promoveze creaţiile muzicale, şi care în concert străluceşte. Solista Marie, care tocmai a împlinit 53 de ani, a avut o prestaţie peste aşteptările mele. O voce superbă şi hotărâtă. În jurul orelor 22 s-a terminat, aşa cum se ştia. Credeam că se va prelungi cu cel puţin 15 minute. O chestie simpatică: în timpul concertului îmi luasem un pahar de bere şi l-am pus jos ca să filmez o melodie (am filmat mai mult decât fotografiat). Când mă uit, paharul era gol … măi să fie, asta e, dar mă ofticasem puţintel. După 5 minute a venit un tip şi mi-a adus o bere plină spunându-mi că au făcut o glumă, şi mi-au dat şi un pachet de biscuiţi. Am spus chestia asta ca să vedeţi ce atmosferă mişto era. Era lume de toate vârstele aproape, dar media de vârstă  cred că era undeva la 30 de ani.

În loc de final. Mulţumiri prietenilor mei care au fost alături de mine la bucuria de a-mi revedea formaţia iubită de odinioară. Nu-i mai menţionez căci se ştiu ei şi mai mult de atât nu au făcut-o ca să-şi facă vreo publicitate, ci pentru că-mi sunt prieteni şi la nevoie se cunoaşte! Consider că am încheiat un capitol frumos, începând din adolescenţă, când mi-a plăcut atât de mult Roxette, urmat de o pauză firească odată cu înaintarea în vârstă, cu menţiunea că melodiile lor îmi vor plăcea mereu, iar acum, am desăvârşit un vis cu participarea la concert. Am îmbinat admiraţia mea de fost mare fan, cu pasiunea de azi, fotografia, încercând să surprind (câteva) amintiri frumoase. Am filmat mult, nu artistic ci doar să am câteva amintiri.

Îmi permit să închei cu cuvintele Gabrielei aşternute pe forumul site-ului Roxette.ro, secţiunea: “impresii despre concert”:

• Ce au ei special? Ca şi in iubire … acel ceva!
• Ce au versurile lor? Sentimente!
• Ce transmit liniile lor melodice? Emoția!
• De ce nu ne săturăm niciodată e aceste melodii? Pentru ca fiecare vers şi acord de chitară e în noi, la un moment dat al vieții!
• De ce cântă atât de bine, de ce hit după hit? Pentru că aşa este inima lor! Ei cântă ceea ce sunt!

***

Mai multe fotografii puteţi vedea AICI sau AICI.