Weekend la Timişoara şi Oradea

Am avut un weekend pe care vineri dimineaţa nici nu-l visam aşa. Pe la 12 (vineri) primesc telefon de la Claudiu (colegul din breaslă de la Timişoara), care mă invita să merg la Oradea la consacrarea episcopului Lásló Böcskei, fostul lor vicar general. Într-o primă fază am ezitat (poate ştiţi cum e prima secundă, reticența de spontan) dar apoi mi-am zis, tot repede, că e o ocazie unică şi nu ştiu dacă o să mai particip aşa de curând la o festivitate de consacrare a unui episcop romano-catolic, plus mă mai gândeam şi la mania mea: fotografia. Pe vicarul lor general îl cunoşteam şi mă putea recunoaște (adică să ne salutăm) când ne vedeam cu anumite ocazii. Aşadar m-am hotărât şi cu trenul de 14 am plecat de acasă. Pe lângă ceva hăinuţe şi alte obiecte personale, mi-am luat şi aparaturile (computerul portabil de care mă lipsesc destul de rar şi aparatul foto). Poate că de computer nu aveam nevoie, dar am mai lucrat ceva pe el vineri seara şi chiar am avut vreme să scriu postarea “Pelerinajul coşarului”. Am plecat dinainte cu o zi de eveniment, vineri pentru că sâmbătă trebuia să plecăm dis-de-dimineaţă de la orele 4.45 din Timişoara. Am ajuns la Claudiu dar urma să-l convingem şi pe Baron să vină. A dat curs invitaţiei şi aşadar eram în formaţie de trio. El urma să ajungă seara în Timişoara. Dupămasa am mers la tradiţionala întâlnire cu grupul greco şi am vizionat un film. Au fost mai puţini ca de obicei dar m-am bucurat să-i revăd. Cam asta a fost ziua de vineri. O zi cu soare, senin dar o vreme care m-a furat teribil căci eu viteazul de mine m-am îmbrăcat subţire şi apoi m-am ales cu o răceală mai mare ca de obicei. Am dormit puţin vineri noaptea iar sâmbătă la 5 fără un sfert eram în spate la Dom. Ploua teribil şi era super naşpa afară. Cu toate astea am tras câteva cadre cu piaţa Unirii (locul meu preferat din Timişoara) umedă la 4 jumate dimineaţa în aşteptarea autocarelor. Pe drum am mai recuperat din somn şi asta a făcut să pară că am ajuns mai repede la Oradea decât anticipam. Am crezut că ploaia se va opri şi va fi cald ca şi vineri, dar nu a fost să fie aşa. Ajunşi la Oradea, avusesem o oră şi jumătate la dispoziţie până la începerea slujbei. Trebuia să gust ceva înainte căci altfel aş fi avut probleme cu stomacul. Am mers cu Baronul la o cafeluţă şi o mică gustărică şi tare bine mi-a prins că altfel mi-era mai greu să fac faţă cu brio la întreaga slujbă care a ţinut aproximativ patru ore. Claudiu ne-am cam mustrat pentru absenţa din perimetru dar cu toate astea ne e simpatic şi faptul era deja consumat. Ne-a mustrat pe bună dreptate căci aveam rezervate locuri destul de în faţă şi lumea cum tot venea riscam să pierdem locurile. Înainte de slujbă ne-am întâlnit şi cu PS ALexandru Mesian (episcop greco-catolic de Lugoj), care tocmai venise de la Gaming (Lângă Viena) de la o conferinţă internaţională. Slujba a început ca de obicei la aceste mari evenimente, cu procesiunea ierarhilor şi a clerului de afară înspre altar. A cântat corul filarmonicii din Oradea (nu sunt sigur dar cum aflu corectez). Oricum au cântat extraordinar şi am avut ocazia să ne bucurăm de bucăţi din Ludwig van Beethoven, J. Gruber, Wolf Amadeus Mozart şi probabil alţii. Deşi aveam un loc excelent, nu mă mulţumeam să fac fotografii de acolo şi la un moment dat am mers în faţă de tot cu presa şi TV-urile.

 

Timp de vreo 2 ore şi ceva am fotografiat aproape în continuu şi foarte incomod pentru că ei erau profi’ şi ştiau să îşi croiască loc. Eu vroiam să am cadre frumoase dar pe de altă parte m-a lovit sau izbit bunul simţ de a nu mă împinge cu ei pe-acolo. Eram îmbrăcat şi civil-canonic şi nu cred că aş fi dat un exemplu prea bun dar mai mult de atât mă gândeam că un adevărat fotograf vânează orice cadru şi chiar din cele mai incomode poziţii reuşeşte să obţină ceva frumos. Am mers pe principiul acesta şi a fost bine. Mai era şi faptul foarte important că totuşi suntem într-o biserică. într-un spaţiu sacru, casa lui Dumnezeu şi preferam să pierd la faza cu fotografia decât să fiu nesimţit şi în acest spaţiu. Dar nu am pierdut, ba chiar am fost destul de mulţumit de ceea ce a ieşit şi cu calm, probabil tact, răbdare şi cu intervenţii finuţe când s-a putut, am fost mulţumit de cadrele mele. Dacă vreţi să vedeţi ce am fotografiat puteţi accesa albumul foto de la sfârşitul postării. N-a fost uşor deloc .. aproape două ore am stat în poziţii incomode, am transpirat dar pasiunea învinge sacrificiul sau îl face mai plăcut. A meritat efortul, însă dupaia m-am resimţit şi am luat o pauză. Deja slujba se apropia de sfârşit şi mi s-a părut că a trecut repede şi de data asta timpul. Normal, dacă mi-am găsit o ocupaţie alternativă aceea de a observa evenimentul sub aspect foto. După slujbă am vizitat palatul episcopal care e şi muzeu: un loc superb cu camere înalte, mobilier din secolul 19, artă, decoraţiuni şi alte detalii superbe. După vizita la muzeu am mers în sfârşit la masă. Eram lihniţi de foame. Masa a fost la un restaurant în afara oraşului cum mergi către Satu-Mare şi a fost un consistent şi variat bufet suedez. Afară ploua rău de tot şi era frig. În jurul orelor 17 am plecat către Timişoara. Pe drum m-a supărat puţin stomacul dar am reuşit să depăşesc momentul cu bine. Mâncasem repede şi asta nu-mi face bine de regulă. Pe drum le-am făcut distinşilor mei prieteni (Claudiu şi Le Baron) câte un disc cu fotografiile de la eveniment – lucru în premieră pentru mine şi aparatură. Ajunşi la Timişoara în jurul orelor 20 am poposit din nou în Unirii la un suc (eu am băut ceai) după care fiecare am mers spre casele noastre. Aveam tren la 21.20 dar a avut întârziere aproape o jumătate de oră.

Pe la 22.30 am fost acasă şi după ce m-am dezechipat şi duşuit, mi-am inaugurat noua placă de sunet externă de la Creative – o chestie pe care mi-o doream de patru ani de când îmi luasem boxele Creative 5.1. Vroiam să-mi iau măcar o placă de sunet internă dar având placa de sunet 5.1 one board am tot amânat momentul. Anul trecut cum îmi luasem laptop treaba era diferită căci nu mai aveam posibilitate de 5.1 şi doar de 2.1 căci majoritatea plăcilor de sunet de la leptoape redau aşa. Deci, în contextul acesta şi cu un preţ destul de bun, am reuşit să-mi iau o placă externă de sunet pe 24 de biţi şi să mă pot bucura din nou de muzică la calitatea 5.1 şi calitate full-Creative. Pentru mine muzica alături de fotografie sunt lucruri deosebit de importante ce dau culoare vieţii mele, de aceea am amintit şi chestia asta hardware.

Cam acesta a fost weekendul. Mi-a plăcut şi îi mulţumesc lui Claudiu pentru invitaţie şi trataţie. A meritat tot efortul chiar dacă acum când scriu acest post mă simt un pic slăbit şi destul de răcit. A fost fain şi am simţit nevoia să povestesc un pic despre asta.

Album foto

Remember 17

E din nou weekend. Timpul trece impresionant de repede şi sunt sigur că cei care sunt dinamici şi ultra-dinamici îmi dau ultra-dreptate.

În weekendul acesta pot spune că am o zi aniversară destul de importantă pentru viaţa mea: împlinesc 17 ani. … Aş mai vrea eu. Şi totuşi care e treaba? Uite că au trecut deja 17 ani de când viaţa mea s-a schimbat sau cel puţin a luat o altă turnură. O turnură care a început în această zi. The first and the great day in the open a new way in this my life. Pe 8 februarie am venit pentru prima oară la religie la greco-catolici. Făceam religie ortodoxă şi la şcoală cu Părintele Dincă Marinică, Dumnezeu să-l ierte că era un om extraordinar sincer şi era de vârsta părinților mei. Eram în clasa a VI-a. O vecină de a mea m-a tot bătut la cap să vin la religie că-i fain şi că n-o să-mi pară rău. Am venit de curiozitate şi contrar aşteptărilor, mi-a plăcut enorm. Nu a mai trebuit să-mi spună a doua şi a treia oară. Abia aşteptam sâmbăta să merg la ora de religie ce se ţinea pe la ora 14.30.

Când stau şi mă gândesc ce vremuri erau şi în urmă cu 17 ani. Era imediat după revoluţie, condiţiile nu erau ca şi cele de azi, cu atât mai mult pentru Biserica greco-catolică de abia repusă în legalitate. La Lugoj la parohie unde făceam orele de religie nu erau cine ştie ce condiţii dar era altceva mult mai important: suflet şi credinţă parcă mai vie. Călugăriţele cu care făceam religie erau deosebite şi cu multă dăruire ne-au învăţat catehismul. Eram mulţi copii. Astăzi, e bine sunt condiţii, sunt şi surori excepţionale care la fel cu dăruire îi învaţă pe copii catehismul, dar nu mai e ca înainte parcă. Ceva s-a mai diminuat. Nu cred că e rutina, poate e de vină progresul care ne ispiteşte ca atunci când o ducem mai bine să avem tendinţa de a … fi mai delăsători în mai multe, iar pe Dumnezeu să-l punem chiar în capul listei. Sper să mă înşel, dar poate acesta ar fi un prim răspuns al faptului că azi e mai puţin interes pentru spiritual decât era înainte. Eram prea mic pe vremea Epocii de Aur, dar am înţeles că credinţa se trăia şi mai intens … atunci era riscant să-şi exprimi crezul şi cu toate acestea cei clandestini erau activi în exprimarea crezului. Ciudat. Azi e altfel … nu ne mai opreşte nimeni să mergem la biserică să ne exprimăm cum vrem credinţa şi … eu aşa observ că nu mai e ca înainte. Ideile acestea parcă le-am mai scris pe acest blog pe undeva în trecut, dar cu ocaziunea aceasta am revenit asupra lor căci trecerea timpului nu le-a afectat.

Nu ştiu cum s-ar fi derulat viaţa mea dacă în acea zi de 8 februarie 1992 nu aş fi venit la religie. Probabil că nu aş fi făcut nici prima împărtăşanie câteva luni mai târziu, nu ajungeam să vin mai des la biserică şi religie, nu ajungeam să dau la teologie şi azi aş fi făcut altceva bine sau mai puţin bine. Cine ştie? Viaţa e complexă şi are multe aspecte, trecutul a trecut iar viitorul de regulă nu e 100% sigur. Pot spune că am dat de oameni ok, şi am simţit nevoia unei astfel de formări pentru suflet. Sunt clipe prin care treci şi dacă ţi se ia ceea ce-ţi place, ce e bine în general şi mai ales dacă sufletul tău tânjeşte după ele, ajungi să suferi cumplit. De exemplu în acea perioadă dacă să zicem părinţii mei s-ar fi opus Doamne fereşte să merg la religie şi la biserică, m-ar fi durut foarte mult. Asta a contat pentru mine şi cum eram în adolescenţă a avut un rol în creştere şi în formare cred.

După 17 ani lucrurile s-au mai schimbat: nevoile spirituale se transpun altcumva adică la alt nivel chiar dacă esenţa rămâne: nevoia de Dumnezeu, faptul de a merge la biserică de a participa şi a te implica în societatea care ai ales să te formezi şi mai mult să faci studii universitare în eventualitatea de a deveni Păstor de suflete. Nimic nu e întâmplător şi mediul în care mă aflu (prieteni, tineri, colegi de serviciu) pot spune că e ok.

Mă bucur că în acelaşi timp am legături şi prieteni cu care m-am cunoscut în liceu şi care nu sunt din “sindicat” adică nu au treabă cu Biserica, însă sunt oameni de caracter, harnici cu care te ridici alături de ei, nu te plafonezi.

Cam atât căci din nou m-am lungit. Postarea asta o gândeam mai scurtă şi din vorbă-n vorbă a devenit lungă aşa că spun: ho!

Grupul greco’ din Timişoara. Introducere şi partea I

Demult aveam în gând sau în intenţie să scriu câte ceva despre unul din grupurile de tineri greco-catolice super-faine. E vorba de grupul din Timişoara cu tineri din mai multe parohii greco’ din oraş dar şi cu tineri din ţară Cluj, Deva, Lugoj, Cugir, Filiaşi, Maramureş-plai cu flori, care sunt studenţi la Timişoara. Cei care nu aveţi două paie cu Biserica poate aveţi tendinţa să vedeţi într-un grup de tineri care au o identitate religioasă, o adunătură de puişori fanatici şi înapoiaţi. Dacă gândiţi aşa şi mai ales fără sa fi avut ocazia să cunoaşteţi indivizi din aceste grupuri, atunci judecaţi greşit şi atunci asta poate spune totul. În primul rând doar prin faptul că merg la Biserică şi există interesul pentru temele ce privesc Dumnezeu, religia, Biserica, nu înseamnă a fi fanatic. În toate locurile unde există omenie, deschidere, raţiune, limita bunului simţ în gândire, exprimare şi acţiune şi nu în ultimul rând valori creştine, cred că e de bine. La urma-urmei dacă stau să mă gândesc, oricât de îngăduitori am fi şi am încerca să schiţăm o explicaţie, poate am rămâne de neînţeles. Aşa cum sunt grupurile de tineret dintr-o formaţiune politică sau asociaţie studenţească ori sportivă, aşa suntem şi noi dar fireşte cu specificul şi identitatea noastră. Norocu’ nostru că suntem sociabili şi deschişi în realitate nu neapărat doar virtual pe net sau la telefon.

Revenim mai concret la grup. Tinerii greco’ din Timişoara se întâlneau (şi o fac şi azi) o dată pe săptămână la sediul protopopiatului. Pr. Teodorescu protopopul Timişoarei, Pr. Davide şi Pr. Geo din comunitatea Fraţilor Sf. Cruci şi Pr. Răzvan care e de câteva luni preot, au un rol bun pentru partea spirituală şi chiar recreativă a grupului. Eu îi cunosc mai bine pe o parte din tineri încă din 2006 şi până anu’ trecut mă întâlneam cu ei dar mai rar. În noiembrie am făcut o ieşire cu caracter spiritual dar si recreativ la Poiana-Mărului. Despre acea ieşire există o relatare şi fotografii AICI. Aşa de bine ne-am simţit ca grup acolo, încât ne-am hotărât să facem şi revelionul împreună. Fiecare dintre noi îşi are gaşca lui de prieteni buni, inclusiv eu, însă prieteniile ce s-au legat între noi au făcut ca grupul să capete o culoare mai vie şi mai dinamică, să ne întâlnim mai des pur şi simplu (la un suc, o clătită în Complex în cămin, un karaoke, când dă căldura din nou şi la un sport-ceva). Am reuşit să facem revelul la Paula în Maramureş care ne-a pus la dispoziţie ce a avut mai bun plus suflet, încât am avut nişte zile superbe. Am scris şi pus poze de la acest revel superb AICI. La sfârşitul lui februarie ieşim din nou la munte vreo 3 zile, unii la schiat, altii la fotografiat sau admirat natura pur şi simplu.

E aşa de nice grupul … un alt aspect tare drăguţ desigur – şi care de fapt cred că se regăseşte în aproape toate grupurile de tineri cred – e că apar la un moment dat simpatii şi îndrăgiri între indivizii grupului, evident că de sexe opuse. Am vrut să nu mai specific asta dar la propaganda homosexuală ce îi şi pe la noi, iaca e mai bine aşa. Sunt faine aceste simpatii sau să le spun "iubiri" că sunt 100% naturale si de regulă apar spontan, adică te trezeşti că îl placi sau o placi şi fie eşti fată fie eşti baiat, începi faci ceva demersuri . Unii ajung să fie împreună, alţii nu. Motive: incapacitate reciprocă de sentimente, ori persoana Ygrec pe care iXulescu o îndrăgeşte atât de mult e cu altă persoană Zet, chiar dacă persoana Zet să zicem ar avea măcar un gram (sau mai mult) de simpatie faţă de iXsulescu. Mai naşpa e când Zetu’ e si ocupat şi nici nu te place deloc. Atunci chiar că nicio şansă. Bun. Dincolo de aceste detalii, de care ne vom aminti cu drag şi cu alşi ochi în viitor, grupul merge înainte şi ne place să fim împreună, să ne întâlnim.

Ultima chestie legată de grup a fost venirea lui Mickey de la Cluj la surioara ei în Timişoara. Surioara ne-a anunţat înainte cu două zile (chiar dacă unii ştiau mai din timp) şi ieri, marţi 3 februarie Anul Domnului [si nu al altuia ], 2008 ne-am întâlnit şi cu scumpa de Mickey, pe care am cunoscut-o doar la revel’ în Maramu’, deşi 80% dintre ei sunt în plină sesiune.

Chestii atât de naturale şi -foarte important- neforţate, neimpuse … În urmă cu o săptămână Andrada revenea în Timişoara şi îi era dor de grup. A vrut să-i vadă şi …. nicio problemă grupul s-a adunat chiar dacă erau (s)cufundaţi în sesiune. Ce frumos! Chiar dacă nu au putut ajunge toţi-toţi, au fost suficienţi cât să-ţi faci probleme că nu ai loc la masă la respectiva unitate de consum în care ieşi.

Îmi place de ei şi e un punct forte că grupul a trecut demult şi cu succes de faptul de a se vedea împreună doar atunci când sunt acţiuni organizate de Biserică. Fiecare grup are o identitate, iar persoana, tânărul se simte în largul lui în a-şi exprima ideile, principiile, de a fi el însuşi în mod plăcut şi natural.

Momentan e bine şi chiar frumos. N-ar fi exclus să mai scriu despre acest grup şi pe viitor tot aşa în linii cât se poate de simple cum mi se pare că am făcut-o şi acum fără prea mari -sper- complicaţii şi filozofii.