Viaţa …

Ce mult şi la nesfârşit putem vorbi despre viaţă, ce este viaţa? De ce este limitată aici pe pământ? Unde mergem după? … întrebări care ni le punem aproape fiecare în modul şi felul nostru de a fi. Un lucru e cert cel puţin: nu am ales noi ca să ne naştem şi să trăim în lumea de faţă. Pentru un creştin răspunsurile sunt mai evidente pentru că spunem şi chiar credem că Dumnezeu ne-a dat viaţa, şi tot El ne-a hotărăt momentul trecerii în lumea veşnică, însă pentru cei care nu sunt creştini şi mă refer la cei care nu cred în nicio divinitate chiar dacă susţin că totul se termină odată cu moartea, apariţia în viaţa de pe pământ le rămâne un mister, sau o “eroare în sistem inexplicabilă”. Deşi împărtăşesc clar viziunea creştină clar şi irevocabil, în postarea aceasta nu voi face o apologie ci voi încerca să păstrez o linie neutră. Scopul articolului (prea forţat-spus articol) este faptul că de puţine ori conştientizăm şi stăm să ne gândim la viaţă pur şi simplu. Adică woow suntem, existăm deşi puteam fain frumos să nici nu fim. Sau: într-o zi (mai devreme sau mai târziu) schimbăm macazul sau după unii sfârşim şi trecem în nefiinţă. Dar până la aceste momente, iaca trăim şi felul cum trăim contează enorm. Ce am făcut până acum? Câtă vlagă sau dispoziţie avem pentru a ne face viaţa mai uşoară şi mai plăcută în ciuda inevitabilelor greutăţi? Întrebări la care fiecare îşi are răspunsul în funcţie de cum trăieşte efectiv. Să ofer soluţii mă cred prea mic şi încă cu prea puţină experienţă de viaţă în planul practicului nu neapărat al teoreticului. Dincolo de ce, cum, de ce, hai sa vedem, poate cum să trăiesc, cred că prioritatea cade pe cum TRĂIESC căci până una-alta filmul sau banda vieţii se derulează oricum şi numai înainte. Încerc să fac ceva pentru mine, pentru cei din jurul meu pentru patrie şi popor? sună cam socialistă ultima parte a ideeii, dar dacă această gândire ar fi la nivel de mase progresul ar fi mai evident, iar acolo unde se aplică mai mult se vede că societatea respectivă şi oamneii o duc mai bine. În România m-aş feri să comentez faptul acesta căci oricum simt că deviez şi de la subiect uşurel. Ştiţi voi cum e!

Mă întorc la viaţă … sunt încă în viaţă … cum am grijă de ea? Nu ştiu dacă e aşa de uşor dar e nobil faptul când mă gândesc că fiecare avem liberul arbitru în gândire şi acţiune şi faptul de a ne alege cum să trăim. Dacă avem sănătate atunci chiar se aplică profund acest liber-arbitru. Celor invalizi li se aplică parţial. Dar dacă stăm să ne gândim din moment ce suntem apţi fizic şi mental, practic putem face orice, putem progresa sau regresa iar cum? … există multe moduri imediate sau pe termen lung care dacă e voinţă imposibil să nu le poţi aplica. Şi atunci viaţa e în funcţie de cum ne-o aşternem. Talantul ne este dat-adică sănătatea şi puterea de a gândi şi a munci- cum îl explorăm pentru binele şi fericirea noastră? Chiar că depinde de noi, şi sunt cazuri cunoscute, oameni care au pornit de jos şi cinstit au ajuns mai sus, prin muncă, eforturi, inteligenţă dar au reuşit. Se mai reuşeşte şi prin alte moduri non fair-play ca să nu spun neortodoxe, însă “ceea ce nu-ţi place, altuia nu-i face!”

Rămâne să ne trăim viaţa (de regulă … asta e), iar la momente personale aniversare să încercăm să le marcăm chiar şi festiv în felul nostru, căci -am mai spus-o- sărbătorile altora ştim să le cinstim dar pe a noastră uneori depinde şi se lasă de dorit dacă o facem sau nu.

În al douăzcecişioptulea an al vieţii mele, în Doimea de sus a anului cu infinit în coadă în luna lui cuptor, ziua a douăzeci şi cincea, vă doresc tuturor celor care îşi amintesc (şi nu-şi amintesc) de chestia mea personală-aniversară, pace, iubire, fericire şi trai îndelungat!