Remember 17

E din nou weekend. Timpul trece impresionant de repede şi sunt sigur că cei care sunt dinamici şi ultra-dinamici îmi dau ultra-dreptate.

În weekendul acesta pot spune că am o zi aniversară destul de importantă pentru viaţa mea: împlinesc 17 ani. … Aş mai vrea eu. Şi totuşi care e treaba? Uite că au trecut deja 17 ani de când viaţa mea s-a schimbat sau cel puţin a luat o altă turnură. O turnură care a început în această zi. The first and the great day in the open a new way in this my life. Pe 8 februarie am venit pentru prima oară la religie la greco-catolici. Făceam religie ortodoxă şi la şcoală cu Părintele Dincă Marinică, Dumnezeu să-l ierte că era un om extraordinar sincer şi era de vârsta părinților mei. Eram în clasa a VI-a. O vecină de a mea m-a tot bătut la cap să vin la religie că-i fain şi că n-o să-mi pară rău. Am venit de curiozitate şi contrar aşteptărilor, mi-a plăcut enorm. Nu a mai trebuit să-mi spună a doua şi a treia oară. Abia aşteptam sâmbăta să merg la ora de religie ce se ţinea pe la ora 14.30.

Când stau şi mă gândesc ce vremuri erau şi în urmă cu 17 ani. Era imediat după revoluţie, condiţiile nu erau ca şi cele de azi, cu atât mai mult pentru Biserica greco-catolică de abia repusă în legalitate. La Lugoj la parohie unde făceam orele de religie nu erau cine ştie ce condiţii dar era altceva mult mai important: suflet şi credinţă parcă mai vie. Călugăriţele cu care făceam religie erau deosebite şi cu multă dăruire ne-au învăţat catehismul. Eram mulţi copii. Astăzi, e bine sunt condiţii, sunt şi surori excepţionale care la fel cu dăruire îi învaţă pe copii catehismul, dar nu mai e ca înainte parcă. Ceva s-a mai diminuat. Nu cred că e rutina, poate e de vină progresul care ne ispiteşte ca atunci când o ducem mai bine să avem tendinţa de a … fi mai delăsători în mai multe, iar pe Dumnezeu să-l punem chiar în capul listei. Sper să mă înşel, dar poate acesta ar fi un prim răspuns al faptului că azi e mai puţin interes pentru spiritual decât era înainte. Eram prea mic pe vremea Epocii de Aur, dar am înţeles că credinţa se trăia şi mai intens … atunci era riscant să-şi exprimi crezul şi cu toate acestea cei clandestini erau activi în exprimarea crezului. Ciudat. Azi e altfel … nu ne mai opreşte nimeni să mergem la biserică să ne exprimăm cum vrem credinţa şi … eu aşa observ că nu mai e ca înainte. Ideile acestea parcă le-am mai scris pe acest blog pe undeva în trecut, dar cu ocaziunea aceasta am revenit asupra lor căci trecerea timpului nu le-a afectat.

Nu ştiu cum s-ar fi derulat viaţa mea dacă în acea zi de 8 februarie 1992 nu aş fi venit la religie. Probabil că nu aş fi făcut nici prima împărtăşanie câteva luni mai târziu, nu ajungeam să vin mai des la biserică şi religie, nu ajungeam să dau la teologie şi azi aş fi făcut altceva bine sau mai puţin bine. Cine ştie? Viaţa e complexă şi are multe aspecte, trecutul a trecut iar viitorul de regulă nu e 100% sigur. Pot spune că am dat de oameni ok, şi am simţit nevoia unei astfel de formări pentru suflet. Sunt clipe prin care treci şi dacă ţi se ia ceea ce-ţi place, ce e bine în general şi mai ales dacă sufletul tău tânjeşte după ele, ajungi să suferi cumplit. De exemplu în acea perioadă dacă să zicem părinţii mei s-ar fi opus Doamne fereşte să merg la religie şi la biserică, m-ar fi durut foarte mult. Asta a contat pentru mine şi cum eram în adolescenţă a avut un rol în creştere şi în formare cred.

După 17 ani lucrurile s-au mai schimbat: nevoile spirituale se transpun altcumva adică la alt nivel chiar dacă esenţa rămâne: nevoia de Dumnezeu, faptul de a merge la biserică de a participa şi a te implica în societatea care ai ales să te formezi şi mai mult să faci studii universitare în eventualitatea de a deveni Păstor de suflete. Nimic nu e întâmplător şi mediul în care mă aflu (prieteni, tineri, colegi de serviciu) pot spune că e ok.

Mă bucur că în acelaşi timp am legături şi prieteni cu care m-am cunoscut în liceu şi care nu sunt din “sindicat” adică nu au treabă cu Biserica, însă sunt oameni de caracter, harnici cu care te ridici alături de ei, nu te plafonezi.

Cam atât căci din nou m-am lungit. Postarea asta o gândeam mai scurtă şi din vorbă-n vorbă a devenit lungă aşa că spun: ho!

Grupul greco’ din Timişoara. Introducere şi partea I

Demult aveam în gând sau în intenţie să scriu câte ceva despre unul din grupurile de tineri greco-catolice super-faine. E vorba de grupul din Timişoara cu tineri din mai multe parohii greco’ din oraş dar şi cu tineri din ţară Cluj, Deva, Lugoj, Cugir, Filiaşi, Maramureş-plai cu flori, care sunt studenţi la Timişoara. Cei care nu aveţi două paie cu Biserica poate aveţi tendinţa să vedeţi într-un grup de tineri care au o identitate religioasă, o adunătură de puişori fanatici şi înapoiaţi. Dacă gândiţi aşa şi mai ales fără sa fi avut ocazia să cunoaşteţi indivizi din aceste grupuri, atunci judecaţi greşit şi atunci asta poate spune totul. În primul rând doar prin faptul că merg la Biserică şi există interesul pentru temele ce privesc Dumnezeu, religia, Biserica, nu înseamnă a fi fanatic. În toate locurile unde există omenie, deschidere, raţiune, limita bunului simţ în gândire, exprimare şi acţiune şi nu în ultimul rând valori creştine, cred că e de bine. La urma-urmei dacă stau să mă gândesc, oricât de îngăduitori am fi şi am încerca să schiţăm o explicaţie, poate am rămâne de neînţeles. Aşa cum sunt grupurile de tineret dintr-o formaţiune politică sau asociaţie studenţească ori sportivă, aşa suntem şi noi dar fireşte cu specificul şi identitatea noastră. Norocu’ nostru că suntem sociabili şi deschişi în realitate nu neapărat doar virtual pe net sau la telefon.

Revenim mai concret la grup. Tinerii greco’ din Timişoara se întâlneau (şi o fac şi azi) o dată pe săptămână la sediul protopopiatului. Pr. Teodorescu protopopul Timişoarei, Pr. Davide şi Pr. Geo din comunitatea Fraţilor Sf. Cruci şi Pr. Răzvan care e de câteva luni preot, au un rol bun pentru partea spirituală şi chiar recreativă a grupului. Eu îi cunosc mai bine pe o parte din tineri încă din 2006 şi până anu’ trecut mă întâlneam cu ei dar mai rar. În noiembrie am făcut o ieşire cu caracter spiritual dar si recreativ la Poiana-Mărului. Despre acea ieşire există o relatare şi fotografii AICI. Aşa de bine ne-am simţit ca grup acolo, încât ne-am hotărât să facem şi revelionul împreună. Fiecare dintre noi îşi are gaşca lui de prieteni buni, inclusiv eu, însă prieteniile ce s-au legat între noi au făcut ca grupul să capete o culoare mai vie şi mai dinamică, să ne întâlnim mai des pur şi simplu (la un suc, o clătită în Complex în cămin, un karaoke, când dă căldura din nou şi la un sport-ceva). Am reuşit să facem revelul la Paula în Maramureş care ne-a pus la dispoziţie ce a avut mai bun plus suflet, încât am avut nişte zile superbe. Am scris şi pus poze de la acest revel superb AICI. La sfârşitul lui februarie ieşim din nou la munte vreo 3 zile, unii la schiat, altii la fotografiat sau admirat natura pur şi simplu.

E aşa de nice grupul … un alt aspect tare drăguţ desigur – şi care de fapt cred că se regăseşte în aproape toate grupurile de tineri cred – e că apar la un moment dat simpatii şi îndrăgiri între indivizii grupului, evident că de sexe opuse. Am vrut să nu mai specific asta dar la propaganda homosexuală ce îi şi pe la noi, iaca e mai bine aşa. Sunt faine aceste simpatii sau să le spun "iubiri" că sunt 100% naturale si de regulă apar spontan, adică te trezeşti că îl placi sau o placi şi fie eşti fată fie eşti baiat, începi faci ceva demersuri . Unii ajung să fie împreună, alţii nu. Motive: incapacitate reciprocă de sentimente, ori persoana Ygrec pe care iXulescu o îndrăgeşte atât de mult e cu altă persoană Zet, chiar dacă persoana Zet să zicem ar avea măcar un gram (sau mai mult) de simpatie faţă de iXsulescu. Mai naşpa e când Zetu’ e si ocupat şi nici nu te place deloc. Atunci chiar că nicio şansă. Bun. Dincolo de aceste detalii, de care ne vom aminti cu drag şi cu alşi ochi în viitor, grupul merge înainte şi ne place să fim împreună, să ne întâlnim.

Ultima chestie legată de grup a fost venirea lui Mickey de la Cluj la surioara ei în Timişoara. Surioara ne-a anunţat înainte cu două zile (chiar dacă unii ştiau mai din timp) şi ieri, marţi 3 februarie Anul Domnului [si nu al altuia ], 2008 ne-am întâlnit şi cu scumpa de Mickey, pe care am cunoscut-o doar la revel’ în Maramu’, deşi 80% dintre ei sunt în plină sesiune.

Chestii atât de naturale şi -foarte important- neforţate, neimpuse … În urmă cu o săptămână Andrada revenea în Timişoara şi îi era dor de grup. A vrut să-i vadă şi …. nicio problemă grupul s-a adunat chiar dacă erau (s)cufundaţi în sesiune. Ce frumos! Chiar dacă nu au putut ajunge toţi-toţi, au fost suficienţi cât să-ţi faci probleme că nu ai loc la masă la respectiva unitate de consum în care ieşi.

Îmi place de ei şi e un punct forte că grupul a trecut demult şi cu succes de faptul de a se vedea împreună doar atunci când sunt acţiuni organizate de Biserică. Fiecare grup are o identitate, iar persoana, tânărul se simte în largul lui în a-şi exprima ideile, principiile, de a fi el însuşi în mod plăcut şi natural.

Momentan e bine şi chiar frumos. N-ar fi exclus să mai scriu despre acest grup şi pe viitor tot aşa în linii cât se poate de simple cum mi se pare că am făcut-o şi acum fără prea mari -sper- complicaţii şi filozofii.

Din nou la Gavojdia

Şi anul acesta, ca în alţi ani, am mers la Gavojdia la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică unde vieţuiesc aproximativ 320 de adulţi cu probleme psihice. Dacă până acum se ocupa D-na Olimpia de coordonarea acestui proiect, de acum, o vreme mi-a fost predată mie şi tineretului de la catedrală această sarcină. Nu e uşor, dar e posibil, şi ne-am gândit că dacă de Paşti şi de Crăciun primesc cadouri din mai multe locuri, în celelalte sărbători creştine ale anului sunt uitaţi. Anul acesta ne-am hotărât să îi vizităm în preajma sărbătorii Naşterii Maicii Domnului. Distribuirea pacheţelelor s-a făcut cu succes şi pacienţii erau bucuroşi că am apărut într-un moment neaşteptat. Le mulţumesc tuturor celor care au participat la această acţiune (Gabi, Gianina, Paul, Eu şi Cosmin).

Dincolo de acestea, cred că fiecare om normal care interacţionează cu o astfel de societate unde sunt tot oameni dar cu dereglări psihice, imposibil să nu îşi pună diferite întrebări interioare şi să scuipe-n sân ori să-i multumească lui Dumnezeu că încă e echilibrat. O doză de nebunie există în fiecare din noi, dar … e bine păzită; când pierzi controlul .. ce să spun? .. e trist; societatea te exclude, pentru că devii periculos  – chiar şi inofensiv fiind – eşti marginalizat şi depus în centre specializate în societatea celor cu astfel de probleme. Cred că şi acest lucru alături de alte lucruri macabre cum este moartea sau alte invalidităţi fizice, e pus pe lista acţiunilor ce ne creează inconştient repugnă şi un pic de teamă. Cu greu se pot descrie stările şi impactul ce-l ai la o astfel întâlnire cu aceşti indivizi, aşa ca om sănătos şi capabil încă de a-ţi mai controla psihicul. Dacă ti-e milă – şi asta în mare majoritate da -  încerci să te abţii şi să fii tare ignorând faptul că există o astfel de lume, dar ulterior sigur te gândeşti ce aiurea îi şi … că poţi fi şi tu o victimă. Pe de altă parte conştientizezi mai mult că aşa cum poate fi mai bine pentru tine, tot aşa poate fi şi mai rău. Excesele şi locaţiile de prea bine şi prea rău sunt marginalizate: la cele de prea bine ai acces dacă ai bani şi influenţă, fireşte te simţi bine, plăcut şi dacă ai un echilibru şi un cumpăt sănătos pe termen lung … şi rezişti, dacă însă îl pierzi, în linii mari cred că clachezi, sau urmaşii tăi vor profita şi vor risipi ceea ce ai strâns. În locaţiile de prea rău poţi ajunge în urma unor accidente sau pe linie ereditară ori din prea mari excese de bucurie sau depresie. Acolo se încearcă recuperarea şi reabilitarea ta, însă rar am auzit să se întâmple bucuria; poate depinde fireşte de individ în parte, ori ar trebui să mă interesez şi de cazuri care au fost cu succes reintegrate în societatea normală, adică mai echilibrată decât ei, căci şi normalul în lumea noastră e relativ şi se poate categorisi.

Omenirea progresează azi din ce în ce mai rapid, însă progresul pentru individ, şi în sectorul psihic parcă este lent. Să mă întreb copilăreşte de ce? Ştiţi cu siguranţă fiecare răspunsul. Poate omul ca individ odată ce a clacat devine pentru societate un "recycle bin", un obiect ce nu mai funcţionează la parametrii normali şi atunci este internat dar cred că în procent ridicat nu mai are şanse mari de recuperare, chiar dacă statul investeşte în el pentru menţinerea şi bunul mers în procesul de reabilitare.

Cine a interacţionat cu astfel de oameni cu probleme psihice în mod sigur conştientizează ce dar mare e să fii sănătos la cap, sau peste 50% echilibrat, poate suficient cât să nu fii luat din lume şi pus între ceilalţi "apostaziaţi de la mersul elementar-normal" . Ne întristăm şi astăzi, dar dacă ne gândim că în timpul celui de al II-lea Război Mondial aceşti indivizi erau pur şi simplu eliminaţi? Dacă societatea a fost mai dură pe atunci, astăzi duritatea îmbracă alte forme mai finisate şi mai diplomatice, pentru că repugna faţă de un invalid cu probleme cu greu dispare, chiar dacă această repugnă încercăm s-o negăm prin manifestarea compasiunii şi a milei, ea cred că vieţuieşte la nivel de inconştient în fiecare într-o formă subiectivă. Cu toate că există programe şi fonduri destinate pentru ei … la nivel uman ai o repulsie şi o mică dar însemnată revoltă sub aspectul inconştientului nu asupra lor ca persoane, ci asupra faptului că suntem vulnerabili şi că o putem lua razna oricând.

Sperăm şi Dumnezeu să ne ajute să fim echilibraţi în felul nostru pentru a putea trăi bine atât noi, cât şi cei din jur pentru a fi o societate cât mai sănătoasă şi pentru a nu da naştere unor astfel de situaţii.

Baftă!