Hotărârea de a merge la Comloş la un prieten de al meu a prins contur şi (vineri 11.07) ce am venit de la servici, am luat prânzul după care mi-am pregătit o gentuţă şi în gară la tren. Am avut mici peripeţii, am plecat pe la 15.40 şi am ajuns la 20.30 în Jimbolia. De la Lugoj la Jimbolia dacă sunt 100 de km, însă am mers cu trenu’ şi momentan se lucrează la linia ferată Lugoj-Timişoara via Recaş, iar toate trenurile pe această rută sunt deviate prin Buziaş. Localnicii ştiu de chestia asta 
Am ajuns la Buziaş unde am stat o oră şi asta fără să ştiu dinainte. A fost teribil mai ales că am călătorit cu personalul. Din Timişoara am avut altă legătură şi alt personal cu care am făcut o oră si până în Jimbolia. Drumul de Lugoj-Timişoara prin Buziaş a fost aproape interminabil. Din Jimbolia m-a aşteptat Sergiu cu maşina căci Comloşu Mare e aproape. La Sergiu la Comloş am tot mers de când ne cunoaştem (2004) în medie cam de două ori pe an. Trebuie s-o recunosc public aici pe my blog că … îmi place locul acela. E un sat, o comună de fapt bine pusă la punct şi se simte că odinioară a fost locuită în exclusivitate de nemţi. Oamenii în majoriate sunt harnici şi acest fapt le este răsplătit, cam au ce le trebuie, şi satul arată aproape ca unul din occident.
Mie în general nu îmi plac satele noastre tocmai din cauza aceasta a faptului că arată rău şi că nu prea sunt condiţii, dar Comloşul face excepţie de al regulă. De mic când mergeam la sat nu rezistam să stau mai mult de o zi maxim două. Asta e dacă am fost crescut la oraş şi la bloc. Dar la Comloş dacă merg e altfel. N-am simţit niciodată acea stânjeneală de a pleca după o zi-două. Cred că aş putea sta mult mai mult. Astăzi, faţă de când eram mai mic, privesc altfel satul, unele sate îmi plac şi mai ales acolo unde mai există tradiţii e frumos, satele din Maramureş şi cele săseşti din zona Sibiului şi a Braşovului rămân pentru mine locuri unde aş vrea mereu să revin. Mai sunt şi satele de munte care chiar dacă arată rău, zona mă poate cuceri. În schimb nu stiu ce să mă fac cu satele de câmpie unde mai ales nu ai nici apă curgătoare … şi unde pe deasupra arată şi rău. Nu ştiu cum sunt acuma, dar când eram mic mergeam la bunica-mea la ţară în Oltenia lângă Băileşti. Nu mă puteam acomoda nicidecum. După o zi eram terminat ca bateria. Nu-mi plăcea nici satul, era la câmpie, nu avea râu, şi era lung şi mare, dar casele în majoritatea lor nu arătau ok. Astăzi ca şi pasionat de foto aş avea subiecte şi în acea zonă şi poate nu m-aş plictisi dar pe atunci …
Am deviat niţel de la subiect ca să am de unde reveni … a fost fain şi de data aceasta la Comloş. Înafara satului pe drumul de ţară care duce la Vizejdia (nu ştiu dacă am scris bine), este o pescărie tare pitorească la care m-am oprit cu şedinţele foto de fiecare dată cand treceam. Ai impresia că eşti în deltă, apoi pădurea din preajmă e atât de bine îngrijită încât pot spune că n-am mai văzut o astfel de pădure în România aşa … pomii au fost plantaţi în urmă cu vreo 30 de ani cred, dar în linie dreaptă şi asta dă un efect extraordinar pădurii.
Duminică m-am reîntors în patrie la oraş, dar cu bateriile încărcate. La ţară eşti mai aproape de natură, e mai multă linişte şi aerul e mai curat şi oamenii sunt altfel chiar dacă au deja toate condiţiile pe care le au şi orăşenii. Viitorul meu încă în momentul de faţă e incert, dar poate fi ori la oraş ori la sat. Cum o să mă împac cu ideea de a locui la sat după ce am fost crescut la oraş rămâne un subiect deschis pentru cugetul meu şi probabil al consoartei mele. La sat dacă ai condiţiile normale de trai, poţi duce o viaţă mai sănătoasă şi mai liniştită decât la oraş. Şi stresul e de altă natură cum de altfel sunt şi alimentele, apa, aerul. Ca orăşean, mai ales când vin de la ţară îmi dau seama de stresul citadin şi cu cât oraşul e mai mare cu atât creşte proporţional şi nivelul de stress. E adevărat că ai condiţii şi oporttunităţi specifice de oraş dar sunt şi dezavantaje. Se observă că un procentaj destul de mare de populaţie care îşi permite a-şi contrui o casă migrează către satele din apropiarea oraşelor sau îşi construiesc case la marginea oraşului. Deci există tendinţa de a evada din centrul sau epicentrul de stress al urbei care se concentrează în zona centrală mai ales. Dar, cu toate astea unu’ născut şi crescut la oraş la bloc e obişnuit cu acest tip de viaţă mai dăunător ca cel de la ţară. Unde se va concentra viitorul … pentru mine începe să fie indiferent ori oraş sau la ţară. Ar fi exact 50-50%. După căsătorie voi putea reflecta mai concret la această problemă. Cred că e frumos oriunde dacă eşti harnic gospodar şi faci echipă bună cu jumătatea. N-am luat în discuţie pe cei care nu vor nici la sat nici la oraş ci vor … dincolo în străinătate fie la oraş fie la sat. Am prieteni care locuiesc în occident la sat, dar acolo la sat e un vis frumos să trăieşti. Cred că e ideal, căci în ţările occidentale satele sunt puse la punct sunt toate condiţiile plus mai multă linişte ca la oraş.
Acesta a fost weekend-ul meu petrecut la aer mai curat, cu alimentaţie naturală şi ambient plăcut.
Fotografii cu Comloşu Mare, pescăria şi pădurea din împrejurimi realizate de mine de-a lungul anilor până în prezent se găsesc AICI.
Ce mult şi la nesfârşit putem vorbi despre viaţă, ce este viaţa? De ce este limitată aici pe pământ? Unde mergem după? … întrebări care ni le punem aproape fiecare în modul şi felul nostru de a fi. Un lucru e cert cel puţin: nu am ales noi ca să ne naştem şi să trăim în lumea de faţă. Pentru un creştin răspunsurile sunt mai evidente pentru că spunem şi chiar credem că Dumnezeu ne-a dat viaţa, şi tot El ne-a hotărăt momentul trecerii în lumea veşnică, însă pentru cei care nu sunt creştini şi mă refer la cei care nu cred în nicio divinitate chiar dacă susţin că totul se termină odată cu moartea, apariţia în viaţa de pe pământ le rămâne un mister, sau o “eroare în sistem inexplicabilă”. Deşi împărtăşesc clar viziunea creştină clar şi irevocabil, în postarea aceasta nu voi face o apologie ci voi încerca să păstrez o linie neutră. Scopul articolului (prea forţat-spus articol) este faptul că de puţine ori conştientizăm şi stăm să ne gândim la viaţă pur şi simplu. Adică woow suntem, existăm deşi puteam fain frumos să nici nu fim. Sau: într-o zi (mai devreme sau mai târziu) schimbăm macazul sau după unii sfârşim şi trecem în nefiinţă. Dar până la aceste momente, iaca trăim şi felul cum trăim contează enorm. Ce am făcut până acum? Câtă vlagă sau dispoziţie avem pentru a ne face viaţa mai uşoară şi mai plăcută în ciuda inevitabilelor greutăţi? Întrebări la care fiecare îşi are răspunsul în funcţie de cum trăieşte efectiv. Să ofer soluţii mă cred prea mic şi încă cu prea puţină experienţă de viaţă în planul practicului nu neapărat al teoreticului. Dincolo de ce, cum, de ce, hai sa vedem, poate cum să trăiesc, cred că prioritatea cade pe cum TRĂIESC căci până una-alta filmul sau banda vieţii se derulează oricum şi numai înainte. Încerc să fac ceva pentru mine, pentru cei din jurul meu pentru patrie şi popor? 
