A face complimente e … mirific

Normal! ar suna un răspuns la unison din partea majorităţii. Ne simţim bine când ni se face un compliment. Îţi creşte stima de sine (a nu se confunda cu mândria) şi încrederea în tine. Sunt oameni care chiar dacă spun că … nu-i afectează complimentele (şi opusul complimentelor) cu siguranţă iau în calcul pulsul, adică ce aud despre ei fie bine sau nu.

Ce înseamnă compliment (luat ca substantiv neutru)? Înseamnă Cuvânt de laudă, de măgulire, care exprimă o atitudine prietenească, de stimă, de respect sau de considerație.

Complimentul îl poţi adresa … oricui (iubită, amic, cunoscut, părinte, etc). Până aici e ok şi persoanele în cauză în general răspund plăcut la reacţie.

Când suntem îndrăgostiţi radiem de dorinţa de a-i face complimente persoanei iubite (logic ). Ce se întâmplă dacă … ti-e drag de cineva (doar ţie) şi îi faci complimente? La început poate că e ok dar apoi devine iritabil. Orice lucru în exces e cel puţin iritabil. Corect, de acord! Dar sunt şi cazuri în care ştii de o limită şi nu exagerezi cu complimentele chiar dacă ţi-e drag de nu mai poţi (numai ţie) şi persoana respectivă tot îţi dă semnale reci la orice intensitate şi limită ai face complimentele.

Hmm … delicat. Sunt oameni care –mai mult- sunt reci şi tăioşi dacă le faci un compliment indiferent în ce relaţie te afli cu ei. Probabil că e vorba tot de stima personală de sine. Au probabil o părere negativă despre ei şi când cineva le adresează lucruri pozitive … prima reacţie aşa de fracţiune de secundă e “nu-mi vine să cred”, apoi în cealaltă fracţiune gândul “mă ia la mişto, e linguşitor, e fals” şi de aici reacţia tăioasă la un compliment pe care tu l-ai făcut cu toată sinceritatea şi felul de a-ţi arăta stima, consideraţia şi afecţiunea faţă de el/ea.

Hmm .. ciudat. Revenind la … complimentul făcut de cineva căruia îi este (doar lui) drag de noi, am păţit cazuri şi chiar dacă nu eram foarte bucuros că îmi adresa complimente, le apreciam şi aveam o oarecare recunoştinţă în acest sens. Încercam să-i răspund plăcut dar cu atenţie în aşa fel încât să nici nu se simtă jenant dar nici de a-i da vreo altă speranţă. Nu e uşor dar se poate. Cum? Nu există un răspuns stas, ci e diferit de al om la om, de la relaţie la relație.

A răspunde frumos unui compliment şi în cazul acesta nu înseamnă şi nu se interpretează că lucrurile se schimbă. Aici ţine de fapt de măiestria fiecăruia în materie de comunicare şi feeling;

A face complimente e … frumos, e ca şi cum ai face cadouri dar în alt fel. Şi atunci când faci un cadou şi primeşti feedback negativ sau auzi tot repetând politicosul-fals “nu trebuia”, începi să te simţi un pic oripilat.

Viaţa nu ştim cum ne este (scurtă sau mai lungă). Faceţi complimente, spuneţi frumos ceea ce simţiţi, dar nu exageraţi dacă nu merge. Eu cred că merită .. e o chestie ce ţine de socializare şi comunicare iar mulţi nu prea au curajul s-o facă, dar e bine pentru ambele părţi. Ne simţim şi altfel după: de regulă mai bine, mai umani, mai deschişi mental şi sufleteşte.

Închei, spunând sincerely că nu am scris acest post ca să “lovesc” în anumiţi oameni cu care am interacţionat de-a lungul vremii în acest sens sau cu vreun apropo asupra cuiva. Sincer este un punct de vedere obiectiv şi constructiv, o părere la ideea de compliment care desigur nu a fost total epuizată în aceste gânduri.

Despre Mess’

Nu am vorbit deloc până acum despre un program de mesagerie instant. Aveam de gând însă de multă vreme. Dacă te aflii pe acest blog al meu pot pune pariu că ai sau ai avut cel puţin odată în viaţa ta un cont de mesagerie instant. Cei mai mulţi folosim mesageria instant de la Yahoo! căruia îi spunem simplu: “mess”. Cam aşa arată rețeaua mea socială de prieteni şi cunoscuţi de pe mess:

Fireşte că nu au intrat toţi din listă. Se poate vorbi atât de mult despre mess’. Cert e că pentru mulţi dintre noi a devenit un mod cotidian de viaţă. Parcă nu mai ne putem concepe ziua când suntem în faţa calculatorului conectat la internet fără mes’ deschis. Chiar dacă facem altceva messu’ trebuie să ruleze; el ne anunţă în primul rând sosirea unui e-mail nou, dar acesta de multe ori e un pretext. Dincolo de aceasta, suntem curioşi să vedem cine e pe mess’ în “my network socially”. Da, practic în mess’ am reţeaua mea socială de prieteni şi cunoscuţi. Cred că nu odată aţi citit da capo al fine toate statusurile ce majoritatea din listă le pun în funcţie de starea sufletească pe care vor s-o împărtăşească în reţea. De la mesaje profunde, citate, găseşti link-uri, mesaje trăznite sau pur şi simplu nimic în dreptul fiecărui ID. E interesant că poţi observa şi “studia” din avatarul şi statusurile prietenului tău din listă felul cum îşi raportează modul de viaţă faţă de reţeaua socială de pe mess’. Unii îşi schimbă foarte des avatarul şi statusul, alţii o fac mai rar sau chiar deloc. Eu am tendinţa sau defectul nici nu ştiu ce este, ca să-mi schimb des avatarul şi statusurile. De multe ori statusul e însoţit de un link.

Totuşi dacă stăm s-o judecăm la rece, a sta pe mess’ fără un scop anume e o mare pierdere de vreme. Nu mi-e uşor s-o spun căci nu de puţine ori am stat pe mess’ aşa pur şi simplu. De cele mai multe ori chiar dacă mesu’ e deschis, este căci m-am obişnuit cu el şi pe lângă faptul că mă anunţă în timpi reali că a venit poşta, îmi place să arunc la anumite intervale de timp un ochi să văd care e “pulsul” listei, statusuri şi link-uri noi din care mereu unul sau două par interesante. Am momente când sunt invizibil total sau parţial şi când sunt online. Când sunt pe invizibil, înseamnă că ori nu am chef să comunic via mess’, ori am ceva de lucru la comp. N-o spun ca să mă justific ci doar să punctez o chestie în care nu cred că-s singurul, şi anume: mă enervează groaznic ĂIA care folosesc acele programe care te depistează că eşti invizibil numai ca să-ţi arate el că “e tare” şi te-a descoperit, numai te trezeşti cu un mesaj de genu: “băă stai pe invizibil, te-am detectat” … Păi dacă stau pe invizibil ce nu înţelegi? Ori am de lucru dar vreau să ştiu când îmi vine poşta şi nu am chef de pierdut timpul şi de poveşti. Stresanţi de ăştia la câteva abateri îşi primesc “permanently offline-ul” şi se poate ajunge chiar la “ignore” deşi încerc să nu merg aşa departe. Eu sincer nu folosesc programe pentru detectat prietenii şi cunoscuţii pe mess …. din principiu am evitat aceste programe. Dacă el aşa simte şi doreşte de ce pixu meu să-l deranjez fără vreun motiv întemeiat?  O altă fază teribilă: eşti online, te vezi în listă dar îţi pui însemnele la status că eşti ocupat. Mulţi nu te cred şi te deranjează fără probleme. În mod normal pentru toate acestea există soluţii mai mult sau mai puţin amiabile, de la faptul de a-i spune frumos că nu poţi vorbi până la … certuri şi alte lucruri neplăcute.

Mă pregătesc să închei şi am lăsat în final ideea de bază. Pentru cei care folosesc messu’ în aşa fel încât comunică cu cei apropiaţi care stau lângă el în bloc sau în cartier, sau agaţă o tipă sau un tip, ori îşi întreţin relaţia pe mess’ când au posibilitatea de a o face în realitate, după mine cred că e chiar grav. Realul rămâne mai presus decât virtualul mereu. Niciodată stările sufleteşti pe care le exprimăm pe mess’ prin acele emoticoane mexicăneşti şi spun “mexicăneşti” pentru că sunt extrem  de galbene (rasa galbenă), nu or să înlocuiască si satisfacă realul. Atunci când te întreţii cu gaşca sau prietenul cel mai bun în realitate e altceva sau când îţi poţi privi iubita/iubitul în ochi fără breşe emoţionale de comunicare, ai punctat bine pentru fiinţa ta. Sunt unii dependenţi de net şi mess’ care ajung să realizeze că realitatea e cea mai tare şi nu virtualul. Felicitări celor care conştientizează asta, dar sunt şi cei care se refulează în virtual şi în viaţa reală devin incomunicabili şi inadaptabili la reţeaua reală a societăţii. Nu mai vorbesc de limbajul prescurtat (mn, tn, scz etc) care pentru adolescenţi a devenit mai mult decât uzual şi de care se lovesc şi profii la şcoală .

Comunicarea virtuală a devenit şi este un fenomen interesant care dacă nu ştim să-l folosim cu măsură şi cap, riscăm să pierdem ritmul real şi să fim daţi la o parte în lumea rerală în favoarea celor care sunt echilibraţi şi în aceste lucruri.

Probabil TO BE CONTINUED … adică pa rumânski: VA URMA!

Din nou la Gavojdia

Şi anul acesta, ca în alţi ani, am mers la Gavojdia la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică unde vieţuiesc aproximativ 320 de adulţi cu probleme psihice. Dacă până acum se ocupa D-na Olimpia de coordonarea acestui proiect, de acum, o vreme mi-a fost predată mie şi tineretului de la catedrală această sarcină. Nu e uşor, dar e posibil, şi ne-am gândit că dacă de Paşti şi de Crăciun primesc cadouri din mai multe locuri, în celelalte sărbători creştine ale anului sunt uitaţi. Anul acesta ne-am hotărât să îi vizităm în preajma sărbătorii Naşterii Maicii Domnului. Distribuirea pacheţelelor s-a făcut cu succes şi pacienţii erau bucuroşi că am apărut într-un moment neaşteptat. Le mulţumesc tuturor celor care au participat la această acţiune (Gabi, Gianina, Paul, Eu şi Cosmin).

Dincolo de acestea, cred că fiecare om normal care interacţionează cu o astfel de societate unde sunt tot oameni dar cu dereglări psihice, imposibil să nu îşi pună diferite întrebări interioare şi să scuipe-n sân ori să-i multumească lui Dumnezeu că încă e echilibrat. O doză de nebunie există în fiecare din noi, dar … e bine păzită; când pierzi controlul .. ce să spun? .. e trist; societatea te exclude, pentru că devii periculos  – chiar şi inofensiv fiind – eşti marginalizat şi depus în centre specializate în societatea celor cu astfel de probleme. Cred că şi acest lucru alături de alte lucruri macabre cum este moartea sau alte invalidităţi fizice, e pus pe lista acţiunilor ce ne creează inconştient repugnă şi un pic de teamă. Cu greu se pot descrie stările şi impactul ce-l ai la o astfel întâlnire cu aceşti indivizi, aşa ca om sănătos şi capabil încă de a-ţi mai controla psihicul. Dacă ti-e milă – şi asta în mare majoritate da -  încerci să te abţii şi să fii tare ignorând faptul că există o astfel de lume, dar ulterior sigur te gândeşti ce aiurea îi şi … că poţi fi şi tu o victimă. Pe de altă parte conştientizezi mai mult că aşa cum poate fi mai bine pentru tine, tot aşa poate fi şi mai rău. Excesele şi locaţiile de prea bine şi prea rău sunt marginalizate: la cele de prea bine ai acces dacă ai bani şi influenţă, fireşte te simţi bine, plăcut şi dacă ai un echilibru şi un cumpăt sănătos pe termen lung … şi rezişti, dacă însă îl pierzi, în linii mari cred că clachezi, sau urmaşii tăi vor profita şi vor risipi ceea ce ai strâns. În locaţiile de prea rău poţi ajunge în urma unor accidente sau pe linie ereditară ori din prea mari excese de bucurie sau depresie. Acolo se încearcă recuperarea şi reabilitarea ta, însă rar am auzit să se întâmple bucuria; poate depinde fireşte de individ în parte, ori ar trebui să mă interesez şi de cazuri care au fost cu succes reintegrate în societatea normală, adică mai echilibrată decât ei, căci şi normalul în lumea noastră e relativ şi se poate categorisi.

Omenirea progresează azi din ce în ce mai rapid, însă progresul pentru individ, şi în sectorul psihic parcă este lent. Să mă întreb copilăreşte de ce? Ştiţi cu siguranţă fiecare răspunsul. Poate omul ca individ odată ce a clacat devine pentru societate un "recycle bin", un obiect ce nu mai funcţionează la parametrii normali şi atunci este internat dar cred că în procent ridicat nu mai are şanse mari de recuperare, chiar dacă statul investeşte în el pentru menţinerea şi bunul mers în procesul de reabilitare.

Cine a interacţionat cu astfel de oameni cu probleme psihice în mod sigur conştientizează ce dar mare e să fii sănătos la cap, sau peste 50% echilibrat, poate suficient cât să nu fii luat din lume şi pus între ceilalţi "apostaziaţi de la mersul elementar-normal" . Ne întristăm şi astăzi, dar dacă ne gândim că în timpul celui de al II-lea Război Mondial aceşti indivizi erau pur şi simplu eliminaţi? Dacă societatea a fost mai dură pe atunci, astăzi duritatea îmbracă alte forme mai finisate şi mai diplomatice, pentru că repugna faţă de un invalid cu probleme cu greu dispare, chiar dacă această repugnă încercăm s-o negăm prin manifestarea compasiunii şi a milei, ea cred că vieţuieşte la nivel de inconştient în fiecare într-o formă subiectivă. Cu toate că există programe şi fonduri destinate pentru ei … la nivel uman ai o repulsie şi o mică dar însemnată revoltă sub aspectul inconştientului nu asupra lor ca persoane, ci asupra faptului că suntem vulnerabili şi că o putem lua razna oricând.

Sperăm şi Dumnezeu să ne ajute să fim echilibraţi în felul nostru pentru a putea trăi bine atât noi, cât şi cei din jur pentru a fi o societate cât mai sănătoasă şi pentru a nu da naştere unor astfel de situaţii.

Baftă!