Dor

Mi-e dor de gustul dulce al roşiei, mi-e dor de gardurile subţiri de lemn, mi-e dor de cântecul păsărilor şi al animalelor din curte. Mi-e dor de hărmălaia naturală a cuvântătoarelor, mi-e dor de “ceasul natural de dimineaţă” (cucurigu!), mi-e dor de salutul fiecăruia care trece pe uliţă … mi-e dor de aerul curat şi oamenii simţiţi de la ţară.

Mi-e dor, mi-e dor, mi-e dorrr… pentru că balamucul, aerul greu, artificialitatea individuală şi colectivă a urbei au făcut din mine parcă … un frustrat-dinamic care mereu trebuie să fie în priză  –vrând, nevrând- la incubaticul ritm şi dinamism: un veritabil produs al “secolului vitezei”.

Da’ ne-am obişnuit şi mergem înainte, însă chiar dacă în copilărie am urât ruralul, acum simt uneori nevoia şi tânjesc după acea linişte … aflată departe de urbe; după acei oameni care te salută şi te primesc cu căldură în odăile lor punându-ţi pe masă din ce au mai bun (oricum e bun că e natural şi sănătos) şi discutând cu tine simplu, deschis, mai sincer, mai respectuos şi mai prieteneşte.

Face off

Când reuşeşti să surprinzi o expresie ca cea de mai jos … este de-a  dreptul minunat! De ce? Pentru că (poate) ne dăm seama de ‘nşpe miile feluri în care exteriorizăm ceea ce simţim acolo înăuntru.

Două surâsuri pline de viaţă

Material preluat de pe blogul meu foto.

O familie cu mulţi copii. Posibilităţi de trai nu prea excelente. Locuiesc într-o zonă defavorizată a urbei. Copilul cel mai mare, fata din imagine are 8 anişori. În plină copilărie, ea are grijă de frăţiorii ei mai micuţi. E ca o a doua mamă pentru ei, în special pentru băieţelul din imagine. Nu mai are nevoie de păpuşi pentru a-şi dezvolta şi cultiva simţul matern. Ştie să-l ţină în braţe, ştie să-l facă să fie cuminte, are de multe ori sclipiri de om matur în privinţa responsabilităţii. Vitregia sorţii a învăţat-o să se prematurizeze. Mi-e ruşine să mă gândesc ce simţ al responsabilităţii aveam eu la 8 ani, eu care nu am fraţi şi surori şi care am dus-o excelent în comparaţie cu cei despre care vă scriu aici. E o fată drăgălaşă, vioaie care, după cum vă spuneam, ştie să fie copil şi “mama mică” pentru frăţiorii ei. Mi-aş dori s-o revăd peste zece ani, dar realizată pentru vârsta ei. Sper să n-o văd îngrijindu-şi cu tristeţe şi povară proprii ei copii care, pentru noi la vârsta de 18 ani, ar putea părea prea devreme, dar pentru ei, mediul şi condiţiile mai grele de viaţă ar putea să-i traseze acest viitor. Totuşi caracterul, voioşia, energia şi acel “special” ce-l are, îmi dă încredere că va fi o mamă la vremea potrivită şi că va fi împlinită familial.  O lămurire: nu sunt rromi. E un cartier de foşti colonişti care lucrau la o mare fabrică, ce mai există şi azi. Locuinţele lor sunt vechi de aproape 100 de ani şi sunt stil vagon, tipice pentru colonişti. O zonă a oraşului pe care Ceauşescu n-a mai apucat s-o transforme în cartier de blocuri, aşa cum a reuşit cu un alt cartier, tot colonie. Mă rog, mici detalii pentru a înţelege un pic mai bine cadrul. Felul ei de a fi mă face să cred că va învinge mediul în care a crescut şi că vom auzi de bine despre ea. Până atunci, vorba lui Aristotel, rădăcinile educaţiei sunt amare, dar fructul este dulce.

Materie organizată

Material preluat de pe blogul meu foto.

Unul din ‘nşpe mii de exemple ale materiei care cu ajutorul omului poate lua diverse forme. Plămăditoarea acestor pisicuţe din ghips este Roxana, una din distinsele mele amice pentru care creaţia în artă şi decoraţiuni interioare sunt viaţa ei.

Natural look

Material preluat de pe blogul meu foto.

"Frumuseţea e minunată fără zorzoane" (Sf. Ieronim)

Sunt zile în care nu ai nicicum inspiraţie de cadre si asta din cauza că nu ai nici dispoziţe. Până la urmă, aşa cum pofta vine mâncând mai mereu, la un moment dat te poţi concentra şi poţi realiza câteva poze-portret mai ne-comune.

Imaginea de mai jos a ieşit câştigătoare în preferinţele mele din zecile de încercări făcute într-o dupămasă de 5 februarie la un mic photo-shooting ad-hoc.

Am avut şi "norocul" sa nu am pic de lumină electrică, lucru ce mi-a vitregit fotografierea, dar cu toate acestea, a fost bine.

 

 

Frumuseţea fără podoabă capilară e o frumuseţe crudă, ştearsă şi rigidă

Material preluat de pe blogul meu foto.

 

Mereu pentru mine podoaba capilară a sexului frumos (şi slab) a prezentat o slăbiciune pozitivă. De cele mai multe ori ceea ce m-a făcut să îndrăgesc la ele (uneori mult de tot) ca şi aspect fizic a fost părul capilar … mătăsos, bogat, ondulat, aranjat, vâlvoi, creţ. Părul a fost, este şi probabil va rămane în viziunea mea, “poarta” prin care ele s-au făcut, se fac şi se vor face dragi în faţa mea.
Pe mine o fată sau femeie fără un păr lunguţ şi bogăţel parcă nu mă atrage. Poate e o reiminiscenţă a copilăriei căci mama în tinereţele ei avea un păr foarte lung şi frumos de care avea o mare grijă, iar eu şi azi am viu în my mind aceste scene frumoase. O podoabă capilară frumoasă le face extraordinare: ai în faţa ochilor multe: viaţă, charm, savoare, frumuseţe ş.a. Desigur nu ajunge să ai doar un păr bogat iar de restul trupului şi mai ales de faţă să nu ai grijă, însă în acest scurt gând m-am oprit doar .. asupra părului capilar.
În final un citat de la începutul cărţii scrisă de Garcia Marquez: “Despre dragoste şi alţi demoni”.

“Se pare că părul trebuie să reînvie mult mai puţin decât celelalte părţi ale trupului”.
(Toma D’Aquino q.80, cap. 5)