Umbre de Anu’ Nou

Pe 1 septembrie ortodocşii şi greco-catolicii sărbătoresc Anul Nou Bisericesc.

Locaţie: Biserica mănăstirii “Sf. Arhanghel Mihail”de la Săpânţa. (Maramureş)

8:25 AM @ cafe

Sfârşit de săptămână. Baia-Mare-centru. Servirea cafelei înainte de a pleca la programul întâlnirii la care am participat (INTC). Aparatul foto, fireşte de nelipsit. Aroma cafelei şi aerul matinal al urbei puţin agitate la ora aceea încă, îmi şoptesc că ar merita să iau câteva cadre. Doar câteva căci nu-mi va părea rău. Ok-ok! Zis şi făcut. Tras aer în piept, apăsat, luat cadru/cadre şi relaax. Au fost mai multe, dar aproape întotdeauna doar UNU/UNA câştigă. Mai jos cadrul preferat doar un pic aranjat în virtutea faptului de a-l reda şi mai splendid.

Dor

Mi-e dor de gustul dulce al roşiei, mi-e dor de gardurile subţiri de lemn, mi-e dor de cântecul păsărilor şi al animalelor din curte. Mi-e dor de hărmălaia naturală a cuvântătoarelor, mi-e dor de “ceasul natural de dimineaţă” (cucurigu!), mi-e dor de salutul fiecăruia care trece pe uliţă … mi-e dor de aerul curat şi oamenii simţiţi de la ţară.

Mi-e dor, mi-e dor, mi-e dorrr… pentru că balamucul, aerul greu, artificialitatea individuală şi colectivă a urbei au făcut din mine parcă … un frustrat-dinamic care mereu trebuie să fie în priză  –vrând, nevrând- la incubaticul ritm şi dinamism: un veritabil produs al “secolului vitezei”.

Da’ ne-am obişnuit şi mergem înainte, însă chiar dacă în copilărie am urât ruralul, acum simt uneori nevoia şi tânjesc după acea linişte … aflată departe de urbe; după acei oameni care te salută şi te primesc cu căldură în odăile lor punându-ţi pe masă din ce au mai bun (oricum e bun că e natural şi sănătos) şi discutând cu tine simplu, deschis, mai sincer, mai respectuos şi mai prieteneşte.

Remember Wien: two years

O zi liniştită de vineri a anului 2007 în lungile plimbări prin capitala valsului, a muzicii clasice şi a frumuseţii. Am reuşit să surprind o atmosferă liniştită pe una din străzile acestei minunate urbe, o stradă aflată într-o zonă centrală.

Două surâsuri pline de viaţă

Material preluat de pe blogul meu foto.

O familie cu mulţi copii. Posibilităţi de trai nu prea excelente. Locuiesc într-o zonă defavorizată a urbei. Copilul cel mai mare, fata din imagine are 8 anişori. În plină copilărie, ea are grijă de frăţiorii ei mai micuţi. E ca o a doua mamă pentru ei, în special pentru băieţelul din imagine. Nu mai are nevoie de păpuşi pentru a-şi dezvolta şi cultiva simţul matern. Ştie să-l ţină în braţe, ştie să-l facă să fie cuminte, are de multe ori sclipiri de om matur în privinţa responsabilităţii. Vitregia sorţii a învăţat-o să se prematurizeze. Mi-e ruşine să mă gândesc ce simţ al responsabilităţii aveam eu la 8 ani, eu care nu am fraţi şi surori şi care am dus-o excelent în comparaţie cu cei despre care vă scriu aici. E o fată drăgălaşă, vioaie care, după cum vă spuneam, ştie să fie copil şi “mama mică” pentru frăţiorii ei. Mi-aş dori s-o revăd peste zece ani, dar realizată pentru vârsta ei. Sper să n-o văd îngrijindu-şi cu tristeţe şi povară proprii ei copii care, pentru noi la vârsta de 18 ani, ar putea părea prea devreme, dar pentru ei, mediul şi condiţiile mai grele de viaţă ar putea să-i traseze acest viitor. Totuşi caracterul, voioşia, energia şi acel “special” ce-l are, îmi dă încredere că va fi o mamă la vremea potrivită şi că va fi împlinită familial.  O lămurire: nu sunt rromi. E un cartier de foşti colonişti care lucrau la o mare fabrică, ce mai există şi azi. Locuinţele lor sunt vechi de aproape 100 de ani şi sunt stil vagon, tipice pentru colonişti. O zonă a oraşului pe care Ceauşescu n-a mai apucat s-o transforme în cartier de blocuri, aşa cum a reuşit cu un alt cartier, tot colonie. Mă rog, mici detalii pentru a înţelege un pic mai bine cadrul. Felul ei de a fi mă face să cred că va învinge mediul în care a crescut şi că vom auzi de bine despre ea. Până atunci, vorba lui Aristotel, rădăcinile educaţiei sunt amare, dar fructul este dulce.

Photo-night

Material preluat de pe blogul meu foto.

Când te roade-n patină să pescuieşti, o faci fie zi, fie noapte;

Când te mănâncă degetul, ochiul şi nu în ultimul rând sufletul să tragi cadre, o faci fie zi, fie noapte.

Mai jos câteva fotografii târzii în noapte, în scumpul meu oraş natal Lugoj pe vreme de iarnă, cu ceaţă dar destul de călduţ.