Remember 17

E din nou weekend. Timpul trece impresionant de repede şi sunt sigur că cei care sunt dinamici şi ultra-dinamici îmi dau ultra-dreptate.

În weekendul acesta pot spune că am o zi aniversară destul de importantă pentru viaţa mea: împlinesc 17 ani. 🙂 … Aş mai vrea eu. Şi totuşi care e treaba? Uite că au trecut deja 17 ani de când viaţa mea s-a schimbat sau cel puţin a luat o altă turnură. O turnură care a început în această zi. The first and the great day in the open a new way in this my life. Pe 8 februarie am venit pentru prima oară la religie la greco-catolici. Făceam religie ortodoxă şi la şcoală cu Părintele Dincă Marinică, Dumnezeu să-l ierte că era un om extraordinar sincer şi era de vârsta părinților mei. Eram în clasa a VI-a. O vecină de a mea m-a tot bătut la cap să vin la religie că-i fain şi că n-o să-mi pară rău. Am venit de curiozitate şi contrar aşteptărilor, mi-a plăcut enorm. Nu a mai trebuit să-mi spună a doua şi a treia oară. Abia aşteptam sâmbăta să merg la ora de religie ce se ţinea pe la ora 14.30.

Când stau şi mă gândesc ce vremuri erau şi în urmă cu 17 ani. Era imediat după revoluţie, condiţiile nu erau ca şi cele de azi, cu atât mai mult pentru Biserica greco-catolică de abia repusă în legalitate. La Lugoj la parohie unde făceam orele de religie nu erau cine ştie ce condiţii dar era altceva mult mai important: suflet şi credinţă parcă mai vie. Călugăriţele cu care făceam religie erau deosebite şi cu multă dăruire ne-au învăţat catehismul. Eram mulţi copii. Astăzi, e bine sunt condiţii, sunt şi surori excepţionale care la fel cu dăruire îi învaţă pe copii catehismul, dar nu mai e ca înainte parcă. Ceva s-a mai diminuat. Nu cred că e rutina, poate e de vină progresul care ne ispiteşte ca atunci când o ducem mai bine să avem tendinţa de a … fi mai delăsători în mai multe, iar pe Dumnezeu să-l punem chiar în capul listei. Sper să mă înşel, dar poate acesta ar fi un prim răspuns al faptului că azi e mai puţin interes pentru spiritual decât era înainte. Eram prea mic pe vremea Epocii de Aur, dar am înţeles că credinţa se trăia şi mai intens … atunci era riscant să-şi exprimi crezul şi cu toate acestea cei clandestini erau activi în exprimarea crezului. Ciudat. Azi e altfel … nu ne mai opreşte nimeni să mergem la biserică să ne exprimăm cum vrem credinţa şi … eu aşa observ că nu mai e ca înainte. Ideile acestea parcă le-am mai scris pe acest blog pe undeva în trecut, dar cu ocaziunea aceasta am revenit asupra lor căci trecerea timpului nu le-a afectat.

Nu ştiu cum s-ar fi derulat viaţa mea dacă în acea zi de 8 februarie 1992 nu aş fi venit la religie. Probabil că nu aş fi făcut nici prima împărtăşanie câteva luni mai târziu, nu ajungeam să vin mai des la biserică şi religie, nu ajungeam să dau la teologie şi azi aş fi făcut altceva bine sau mai puţin bine. Cine ştie? Viaţa e complexă şi are multe aspecte, trecutul a trecut iar viitorul de regulă nu e 100% sigur. Pot spune că am dat de oameni ok, şi am simţit nevoia unei astfel de formări pentru suflet. Sunt clipe prin care treci şi dacă ţi se ia ceea ce-ţi place, ce e bine în general şi mai ales dacă sufletul tău tânjeşte după ele, ajungi să suferi cumplit. De exemplu în acea perioadă dacă să zicem părinţii mei s-ar fi opus Doamne fereşte să merg la religie şi la biserică, m-ar fi durut foarte mult. Asta a contat pentru mine şi cum eram în adolescenţă a avut un rol în creştere şi în formare cred.

După 17 ani lucrurile s-au mai schimbat: nevoile spirituale se transpun altcumva adică la alt nivel chiar dacă esenţa rămâne: nevoia de Dumnezeu, faptul de a merge la biserică de a participa şi a te implica în societatea care ai ales să te formezi şi mai mult să faci studii universitare în eventualitatea de a deveni Păstor de suflete. Nimic nu e întâmplător şi mediul în care mă aflu (prieteni, tineri, colegi de serviciu) pot spune că e ok.

Mă bucur că în acelaşi timp am legături şi prieteni cu care m-am cunoscut în liceu şi care nu sunt din “sindicat” adică nu au treabă cu Biserica, însă sunt oameni de caracter, harnici cu care te ridici alături de ei, nu te plafonezi.

Cam atât căci din nou m-am lungit. Postarea asta o gândeam mai scurtă şi din vorbă-n vorbă a devenit lungă aşa că spun: ho!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s