Copilăria din Epoca de Aur

De cartea “Copil în Epoca de aur” a bloggerului Dan Cârlea aflasem chiar de la apariţie, în noiembrie anul trecut, dar nu m-am grăbit s-o comand. Ţin să vă spun că am o oarecare pasiune pentru istoria comunistă, poate şi pentru faptul că am mai prins 10 ani din ea, ani foarte ciudaţi dar care fac parte din trecutul meu, din prima mea copilărie. Despre carte s-a scris pe vreo câteva bloguri, şi într-un final m-am decis să nu mai amân comanda. I se făcuse o reclamă într-un mod aşa de natural, ca şi cum ai vorbi despre un fel de mâncare clasic cu un asemenea patos, încât ai prefera să papi imediat acea mâncare mai mult decât ceva sofisticat de bun. Mi-am comandat cărţulia şi în câteva seri am devorat-o lejer, pentru că în cele 67 de pagini,  povestirile despre copilăria din comunism curg lin de frumos. Spre deosebire de mine, care nu am mai prins clasa a V-a când trebuia să mergi la practică (pe câmp, agricultură, etc), Dan a prins Epoca de Aur până în vremea liceului. Mi-am amintit aşa de mult de acele vremuri din prima copilărie încât mă cutremur ce mult s-a schimbat lumea în ultimii 25 de ani de exemplu şi nu neapărat din cauza că am crescut mare. Pur şi simplu numai “revoluţia tehnologică şi media” ne-a invadat aşa de tare într-un timp relativ scurt. Copilăria din ziua de azi nici nu mai este concepută fără accesul la computer şi multitudinea de jocuri virtuale şi nici fără TV unde ai desene animate la greu. Copilăria noastră era exclusiv acolo în curte de la jocuri de grup ca v-aţi ascunselea, prinsa cu animale, ţară, ţară vrem ostaş, fotbal … la diverse jocuri creative, construiri de colibe, căţăratul pe lemne, suflatul cu cornete, apoi jocuri mai periculoase cum ar fi puşcarea cu carbit, cu diuzul, sau trasul cu praştia. Erau o grămadă de jocuri standard, dar pe multe le şi simulam. Îmi amintesc o fază, înlocuiam maşinuţele de fier cu pietre sau plăci laterale de teracotă. Nu îmi mai amintesc ziua când am fost făcut pionier, dar îmi amintesc clipa când i-am făcut pionieri pe cei din clasa a II-a. Am şi fost ultima generaţie care am făcut pionieri. Îmi amintesc de prima zi de şcoală. Aveam o învăţătoare tânără, frumoasă şi nu ne stresa cu cântatul “Tricolorului” care cică trebuia cântat în fiecare dimineaţă înainte de prima oră. Nu mă pedepsea nici dacă nu puteam să aduc frunze de dud, hârtie pentru reciclat aşa cum ni se cerea periodic. Şeful clasei avea titlul de “comandat de detaşament”. Sunt atâtea chestii minunate de povestit încât mi-e teamă că încep să curgă multe rânduri, dar încerc să mă abţin. Îmi amintesc de momentele când lumea era înnebunită de vizionarea filmelor la video, de care aminteşte şi Dan în carte. Era un “sport naţional” … se stătea cu nopţile. O dată, prin clasa a III-a cred, într-una din dimineţi, când mama a plecat la serviciu de la 5 dimineaţa, ca să nu mă lase singur, tata m-a luat la frate-su la video. Până am plecat la şcoală, “musai-de plăcere” am participat la vizionări. Erau nişte vremuri aşa de ciudate. Bunica mea mă lua mereu la cozi când se “băga ceva”. N-o să uit niciodată ambuscadele de mare clasă şi mare strâmtoare ce se făceau la astfel de cozi. Noroc că prindeam oricum marfă pentru că (sîc!) bună-mea avea pile la vânzătoare. Primele zile ale revoluţiei din ’89 m-au prins pe la cofetăria lui Veta din cartier. Ne făcusem un obicei să mergem dupămasa la o prăjitură şi un citro care costau în jur de 5 lei. Aveam tot felul de povestioare copilăreşti, însă în acele vremuri fierbinţi pentru Timişoara, se mai strecurau şi subiecte serioase de discuţie: “mă, lumea demonstrează”, “bă am auzit că se trage”, şi ne cam opream din astfel de vorbe că teama de a deschide subiectul în mod negativ despre conducătorul iubit ne era deja inoculată de societate. Din fazele drăguţe de la revoluţie: era prin 20 decembrie, venisem cu ai mei de la manifestaţii, căci ieşiseră şi lugojenii … eram pe afară şi începusem se strig: jos Ceauşescu, şi faze de astea, mai mult in glumă. Aveam “sentimentul ăla de protecţie” adică ideea că “e la modă să strigi chestii de-astea acum şi miliţia îţi dă pace”. Imediat m-a auzit o vecină şi în următoarele 10 minute am fost chemat în casă la bunica unde ai mei şi vecina s-au adunat în jurul meu ca la o şedinţă cu grad ridicat de risc şi la modul cel mai serios mi-au spus să nu mai strig aşa ceva pe stradă că “ne bagă la puşcărie”. Au avut grijă să mi-o spună în ala fel, încât s-o ţin minte toată viaţă şi culmea, nu m-au bătut ci din atitudinile lor verbale m-au convins că era într-adevăr belea Zâmbet. Îmi amintesc discursul lui Ceauşescu din 21 decembrie când la un moment dat a strigat în disperare “Alo-Alo”; îmi amintesc monumentala zi de 22 decembrie când a fugit cu elicopterul şi când a apărut trupa în pulovere la Televiziunea Română (devenită) Liberă. Aaa! Îmi amintesc şi acel comunicat a lui Tovarăşu din 20 decembrie când i-a făcut pe cei care au ieşit în stradă la Timişoara, “elemente huliganice”. Una peste alta, aşa copil la 9 ani jumate câţi aveam pe-atunci, m-a preocupat acest subiect aşa ca pe un om mare. În plus simţeam în jurul meu pulsul/adrenalina societăţii care avea impresia că s-a eliberat de frustrările unui regim incredibil de totalitar, nu însă total şi de mentalităţile comunistoide. Îmi amintesc cum tatăl meu a şi spus încă din zilele revoluţiei: “se vor găsi de toate, dar nu vom avea suficienţi bani”. Poate nu era greu de anticipat asta, însă pentru mine ca şi copil, mi se părea “woow!” să-mi închipui magazine pline de dulciuri variate. “Dă-i încolo de bani” îmi spuneam în gând, “că aia n-or să fie o problemă  … să fie produse!” Vacanţa aceea de iarnă a durat până la începutul lui februarie, şi a fost cea mai lungă vacanţă de iarnă din istoria mea de şcolar.

Mă opresc cu povestea, pentru că Epoca de Aur a apus dar copilăria mea era în toi. Posibil să continui amintirile cu perioada în care deşi ne jucam mult afară, de la 19.20 întrerupeam orice activitate şi mergeam o juma’ de oră să ne uităm la desene (Ţestoasele Ninja, Sandy Belle, Aventurierii Spaţiului, Cartea Cărţilor, Lidia în jurul lumii ş.a care au mai urmat de-a lungul vremii). După desene, reveneam la joacă şi reluam totul de la ultimul moment al jocului respectiv.

Dacă vreţi să lecturaţi câteva poveşti reale, “scrise cu căldură şi nostalgie despre o copilărie magică din timpurile coşmareşti” ai anilor ‘80, vă recomand cu drag cartea lui Dan Cârlea: “Copil în Epoca de Aur”. O găsiţi AICI.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s