O mărturie …

Rândurile ce alcătuiesc postarea de faţă la-am rostit în catedrala greco-catolică din Lugoj, în seara zilei de joi, 6 septembrie cu ocazia manifestărilor prilejuite de aniversarea a 20 de ani de când Surorile Baziliene au deschis mănăstire la Lugoj. Sunt fraze pe care le-am mai scris şi cu alte ocazii aici pe blog. Redau textul integral:

Lăudat să fie Isus!

Mă numesc Raimondo-Mario Rupp, am terminat teologia şi în prezent lucrez la Episcopia greco-Catolică din Lugoj. Poate sună pomops dar nu asta e important. Important este faptul cum am ajuns în Biserica Greco-Catolică şi de ce am rămas în acest tip de credinţă.

Înainte de a începe, ţin să vă spun faptul că lui Dumnezeu îi place să lucreze mult indirect adică prin oameni, de aceea ne şi spune destul de serios să-l iubim pe cel de lângă noi ca pe noi înşine sau dacă unuia dintre aceştia mai mici i-aţi făcut, Mie mi-aţi făcut (acel bine). Ce vreau să spun cu faptul că Dumnezeu lucrează prin oameni?

S-o luăm uşurel:

Era în urmă cu 21 de ani, o zi de 8 februarie 1992: zi care pentru mine rămâne de referinţă, pentru că e ziua în care am avut primul contact cu Biserica Greco-Catolică. Contextul, era imediat după Revoluţie, condiţiile nu erau chiar ca şi cele de azi, cu atât mai mult pentru Biserica Greco-Catolică de abia repusă în legalitate. La Lugoj la parohie unde făceam orele de religie nu erau cine ştie ce condiţii dar era altceva mult mai important: dorinţa vie de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Atunci am venit pentru prima oară la religie la greco-catolici. Fiind botezat ortodox, făceam religie ortodoxă şi la şcoală cu Părintele Dincă Marinică, Dumnezeu să-l ierte că era un om extraordinar sincer şi era de vârsta părinților mei. Eram în clasa a VI-a. O vecină de a mea, Oana m-a tot bătut la cap, să vin la religie că-i fain şi că n-o să-mi pară rău. Am venit din pură curiozitate şi contrar aşteptărilor, mi-a plăcut enorm. Nu a mai trebuit să-mi spună a doua şi a treia oară. Pot spune că pentru mine întâlnirile acestea au fost ca şi clipele de început ale unei relaţii de dragoste. De abia aşteptam ziua de sâmbătă de la orele 14.30 să particip. Călugăriţele cu care făceam religie, adică Surorile Baziliene erau deosebite şi cu multă dăruire ne-au învăţat catehismul. Pe mine felul lor de a fi m-a cucerit din start şi fără vreo revocare. Eram mulţi copii. Astăzi, e bine sunt condiţii, sunt şi surori excepţionale care la fel cu dăruire îi învaţă pe copii catehismul, dar mi se pare că nu mai e ca atunci. Parcă ceva s-a mai diminuat. Nu cred că e rutina; poate fi faptul că acum având mai multe alternative în ceea ce priveşte timpul liber, „plasăm” interesul pentru cele spirituale undeva mai în jos pe lista priorităţilor. Altfel spus, acum avem un trai mai bun care poate fi o ispită foarte bine îmbrăcată pentru că atunci când o ducem mai bine avem tendinţa de a … fi mai delăsători, iar pe Dumnezeu să-l punem chiar în coada listei. „Este şi o vorbă: mai binele e duşmanul binelui”. Sper să mă înşel, dar poate acesta ar fi un prim răspuns al faptului că azi e mai puţin interes pentru spiritual decât era înainte. Eram prea mic pe vremea Epocii de Aur, dar am înţeles că credinţa se trăia şi mai intens … atunci era riscant să-şi exprimi crezul şi cu toate acestea cei clandestini erau activi în exprimarea crezului. Ciudat. Azi e altfel … nu ne mai opreşte nimeni să mergem la biserică să ne exprimăm cum vrem credinţa şi … eu aşa observ că parcă nu mai e ca înainte.

Eram mulţi copii, entuziasmul era mare, era şi imediat după redobândirea libertăţii cultului greco-catolic. Încă mai aveam prin preajmă preoţi care făcuseră ani grei de temniţă, îl aveam pe Episcopul Ioan Ploscaru de Pie Memorie. Aceşti oameni prin felul lor de a fi, dar, mai mult, prin felul lor de a ni-l face cunoscut pe Dumnezeu, m-au cucerit în aşa fel încât îmi doream să ajung odată-cândva ca şi ei (adică preot). Timpul a trecut (logic), cei care au suferit prin închisori, au trecut la cele veşnice, iar Surorile cu care am făcut religie, chiar dacă azi sunt ceva mai în vârstă, caracterul şi sufletul lor a rămas tot aşa de tânăr încât nu-ţi dai seama câţi ani ar avea cu adevărat. Copiii de la religie sunt oameni în toată firea, unii căsătoriţi cu copii, alţii în aşteptări.

Pot spune că în aceşti 21 de ani, am încercat să merg constant pe acest drum de a fi cât mai aproape de Dumnezeu în Biserica Greco-Catolică şi m-am obişnuit cu acest mod de viaţă. În tot acest timp, relaţia mea cu Surorile Baziliene de la Lugoj a fost şi este una specială, o relaţie care prin exemplul lor mă inspiră şi determină de a rămâne tare în credinţă. E o relaţie veche dar mereu reîmprospătată.

Precum „în Casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşe”, aşa şi în Biserică, fiecare suntem chemaţi la a vesti Evanghelia şi de a ne implica prin mai multe feluri. Am ales să devin preot, dar încă nu a venit acel moment şi aşa acum mă găsesc într-una din cele multe lăcaşuri ale casei Tatălui, slujindu-i prin cele legate de partea media (internet şi audio-vizual).

(Ca o) concluzie:

Indiferent de viitor, pentru mine ziua de 8 februarie, a marcat începutul unui drum, alături de valorile şi credinţa unei Biserici Catolice martire, alături de oameni care au dat mărturie de credinţă chiar cu preţul vieţii. Nici nu ştiam la ce o să mă bag, dar consider că am ales ok pentru formarea mea interioară. Pe acest drum al Bisericii am învăţat să am răbdare, să văd în oameni mai întâi părţile bune, să ajut şi să încerc a fi mai bun pentru societatea în care mă aflu. (A nu se confunda “bun” cu “naiv”). Nu ştiu cum s-ar fi derulat viaţa mea dacă în acea zi de 8 februarie 1992 nu aş fi venit la religie. Probabil că nu aş fi făcut nici prima împărtăşanie câteva luni mai târziu, nu ajungeam să vin mai des la biserică şi religie, nu ajungeam să dau la teologie şi azi aş fi făcut altceva bine sau mai puţin bine. Cine ştie? Viaţa e complexă şi are multe aspecte, trecutul a trecut iar viitorul de regulă nu e 100% sigur. Pot spune că am dat de oameni ok, şi am simţit nevoia unei astfel de formări pentru suflet. Sunt clipe prin care trecem şi dacă ni se ia ceea ce arde în noi ca o chemare, putem ajunge să suferim cumplit. De exemplu în acea perioadă dacă să zicem părinţii mei s-ar fi opus ca prin absurd să merg la religie la o altă biserică decât cea în care am fost botezat, o Biserică unde de fapt l-am simţit cel mai aproape pe Dumnezeu, m-ar fi durut foarte mult, dar ei nu s-au opus dorinţei mele şi bine au făcut. Asta a contat pentru mine şi cum eram în perioada adolescenţei, a avut un rol în creştere şi în formare cred.

După 21 ani lucrurile s-au mai schimbat: nevoile spirituale se transpun altcumva adică la alt nivel chiar dacă esenţa rămâne: nevoia de Dumnezeu, faptul de a merge la biserică de a participa şi a te implica în societatea care ai ales să te formezi şi – mai mult – să faci studii universitare în eventualitatea de a deveni Păstor de suflete. Nimic nu e întâmplător şi mediul în care mă aflu (prieteni, tineri, colegi de serviciu) pot spune că e ok.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că a voit ca în drumul vieţii mele să-mi scoată oameni verticali în credinţă şi nu e nicio laudă a le reaminti pe Surorile Baziliene care mi-au fost mereu un bun reper moral, pentru că Dumnezeu, repet, continuă să lucreze prin noi.

Lugoj, la 6 septembrie 2013

Anunțuri

4 gânduri despre „O mărturie …

  1. Frumos, simplu, direct si sincer … asa cum te stiu! Felicitari pentru ca alegi sa fii tu insuti! Multumesc lui Dumnezeu pentru darul prieteniei noastre….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s